Auzind aceste cuvinte, Top sări în sus. înţelesese tot ce i se cerea. Cunoştea bine drumul şi putea să-l străbată în mai puţin de jumătate de ceas, alergînd prin ierburi sau pe sub marginea pădurii, unde nu putea fi zărit, trecînd pe acolo pe unde nici inginerul, nici reporterul nu puteau să treacă fără a-şi pune viaţa în primejdie.

Inginerul deschise poarta stînei, repetînd: „Nab ! Top! Nab!", în timp ce arăta în direcţia Casei de Granit.

Top dădu buzna afară, făcîndu-se nevăzut.

— Are să ajungă ! spuse reporterul.

— Da ! şi fără îndoială se va întoarce.

— Cît o fi ceasul ? întrebă Gédéon Spilett.

— E zece.

— Peste un ceas poate fi înapoi. Să aşteptăm.

Poarta stînei fu închisă din nou. Inginerul şi reporterul intrară în casă. Harbert dormea adînc. Pencroff umezea mereu compresele. Gédéon Spilett, văzînd că n-are nimic de făcut, începu să pregătească ceva de mîncare, supraveghind gardul sprijinit de poalele muntelui, de unde putea să se ivească vreun duşman.

Pionierii aşteptau destul de îngrijoraţi întoarcerea lui Top. înainte de unsprezece, inginerul şi reporterul se aşezară în dosul porţii, ţinîndu-şi carabinele pregătite şi gata să deschidă poarta la primul lătrat al cîinelui. Erau siguri că Nab va trimite cîinele de îndată ce va citi biletul,

Aşteptară vreo zece minute, cînd deodată răsună o detunătură, urmată de lătrături puternice.

Inginerul deschise poarta şi, zărind un norişor de fum la o sută de paşi în pădure, trase un foc într-acolo.

În aceeaşi clipă, Top sări înăuntru şi poarta fu repede închisă.

— Top ! Top ! strigă inginerul, luîndu-i capul frumos între mîini.

De zgardă era legat un bilet şi Cyrus Smith citi cîteva cuvinte, scrise cu stîngăcie de Nab:

„Nu stat piraţi în jurul Casei de Granit. Nu mă mişc de aici. Bietul Harbert.”

CAPITOLUL VIII

Ocnaşii în jurul stînei. Aşezare vremelnică. Tratamentul lui Harbert continuă. Primele mulţumiri ale lui Pencroff. Întoarcerea în trecut. Viitorul. Ce gîndeşte Cyrus Smith.

Prin urmare, ocnaşii stăteau încă la pîndă în jurul stînei, hotărîţi să-i ucidă unul după altul. Pionierii trebuiau să-i stârpească ca pe nişte fiare sălbatice. Se cădea totuşi să procedeze cu multă băgare de seamă, căci situaţia era prielnică ocnaşilor; ei vedeau fără ca să fie văzuţi, puteau să surprindă pionierii printr-un atac brusc, fără ca să poată fi surprinşi la rîndul lor,

Cyrus Smith potrivi lucrurile în aşa fel, încît să poată locui la stîna destul de bine aprovizionată pentru cîtva timp. Casa lui Ayrton avea tot ce trebuie şi ocnaşii nu avuseseră timp s-o jefuiască. Se părea, după cum socotea reporterul, că lucrurile trebuie să se fi întâmplat cam aşa: cei şase ocnaşi debarcaţi pe insulă o luaseră de-a lungul litoralului în partea de sud, pînă la peninsula Serpentinei. Neavînd chef să se aventureze în pădurile Far-West-ului, urcaseră firul Cascadei, pînă ce ajunseseră la poalele muntelui Franklin, unde era şi firesc să-şi caute adăpost, şi descoperiseră stîna, pe atunci nelocuită. Se instalaseră pesemne acolo, aşteptând momentul potrivit ca să-şi îndeplinească planurile lor mişeleşti. Sosirea lui Ayrton îi luase pe neaşteptate. Izbutiseră totuşi să pună mîna pe bietul om şi... restul se putea ghici uşor.

Acum, ocnaşii, în număr de cinci, dar bine înarmaţi cutreierau pădurea, în care nimeni nu s-ar fi putut aventura fără să se expună atacurilor lor prin surprindere, cărora nu li s-ar fi putut împotrivi.

— Să aşteptăm ! Altceva nu e de făcut repeta Cyrus Smith. Îndată ce Harbert se însănătoşeşte, vom cutreiera toată insula şi vom isprăvi cu ocnaşii. Va fi şi acesta unul din scopurile marii noastre expediţii, ca şi...

— ...aflarea ocrotitorului nostru misterios, adăugă Gédéon Spilett, întregind cuvintele inginerului. Trebuie să recunoşti, dragă Cyrus, că de data asta ajutorul lui ne-a lipsit în clipa în care am fi avut cea mai mare nevoie de el !

— Cine ştie! răspunse inginerul.

— Ce vrei să spui cu asta ? întrebă reporterul.

— Că încercările noastre încă nu s-au isprăvit, dragă Spilett, şi că mă tem că va mai avea prilejul să ne ajute cu atotputernicia lui. Dar nu de asta e vorba acum. Viaţa lui Harbert e mai presus de orice.

Aceasta era grija cea mai chinuitoare a pionierilor. Mai trecură cîteva zile şi, din fericire, starea băiatului nu se înrăutăţi. Apa rece, mereu schimbată, împiedicase inflamarea rănilor şi se părea că sulful pe care-l conţinea, deoarece izvora de la poalele vulcanului, ajuta la cicatrizarea rănilor. Nu mai supurau atît de mult şi, mulţumită îngrijirilor primite, Harbert îşi revenea cu încetul, iar temperatura începea să-i scadă. Din păcate însă nu mînca mai nimic şi astfel se explica slăbiciunea lui. Ceaiurile întăritoare însă nu-i lipseau, iar repausul absolut îi făcea bine.

Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Pencroff învăţară să-l panseze cu multă îndemînare pe tînărul rănit. Toată rufăria locuinţei fusese prefăcută înfeşi. Rănile lui Harbert, acoperite cu comprese, nu erau legate prea strîns, ca să se poată cicatriza, fără să se provoace inflamaţii. Reporterul făcea pansamentele cu multă grijă. El le spunea tovarăşilor săi un lucru cunoscut de toţi medicii: că este mai greu să pansezi bine, decît să operezi bine.

Peste zece zile, Harbert se simţi mult mai bine. începu să mănînce cîte ceva. Obrajii îi erau mai puţin palizi şi ochii lui blînzi zîmbeau celor care îl îngrijeau. Vorbea şi el cîte puţin, cu toate că Pencroff îşi dădea toate silinţele să-l împiedice, îndrugîndu-i într-una tot felul de poveşti, care de care mai grozave. Harbert îl întrebase ce este cu Ayrton, mirîndu-se că nu-l vede. Îl credea la stînă. Dar marinarul, dorind să-l cruţe de orice supărare, îi spuse că Ayrton s-a dus la Nab ca să apere Casa de Granit.

— Ei, spunea el, ce părere ai acum despre piraţi ? Iată nişte indivizi care nu mai au dreptul să fie cruţaţi ! Şi domnul Smith, care voia să-i ia cu binişorul ! Am să-i iau eu cu binişorul, dar cu gloanţe, care au să le vină de hac !

— N-au mai dat nici un semn de viaţă ? întrebă Harbert.

— Nu, dragul meu, dar lasă că-i găsim noi. Cînd te vei face