— Sînt încă foarte slab, dragă Pencroff!

— Lasă că te întăreşti tu, încetul cu încetul ! Crezi că-i mare lucru un glonte în piept? O glumă! Am cunoscut eu altele şi mai rele şi după cum vezi mă simt destul de bine !

Lucrurile păreau să meargă bine şi dacă nu se ivea vreo complicaţie, Harbert putea fi socotit vindecat.

Aşa cum mai procedaseră şi în alte împrejurări, pionierii făcuseră apel şi în această împrejurare la logica şi bunul lor simţ şi ca întotdeauna izbutiseră să iasă din încurcătură, datorită cunoştinţelor lor generale. Ar fi putut însă interveni împrejurări, în care toate cunoştinţele lor să nu le fie de nici un folos. Şi erau singuri pe insulă ! În sînul marii comunităţi omeneşti, oamenii se completează unii pe alţii, se ajută. Cyrus Smith ştia prea bine acest lucru şi se întreba uneori dacă nu le mai era dat să cunoască şi alte încercări, pe care poate nu vor fi în stare să le biruie !

De altfel, i se părea că el şi cu tovarăşii săi, pînă atunci atît de fericiţi, intraseră într-o perioadă grea. De doi ani şi jumătate, de cînd fugiseră din Richmond, totul mersese bine. Natura le pusese la îndemînă pe insulă belşug de minerale, plante şi animale, iar cunoştinţele lor le fuseseră de mare ajutor, pentru a folosi din plin aceste bogăţii. Bunăstarea coloniei fusese, desăvîrşită, nu le lipsea nimic şi, în unele împrejurări grele, o forţă necunoscută le venise în ajutor !... Dar totul avea un sfîrşit!

Cyrus Smith avea simţămîntul că împrejurările începeau să le fie potrivnice.

Într-adevăr, în apele insulei se ivise un vas de piraţi şi, cu toate că vasul fusese distrus în chip..miraculos, scăpaseră totuşi şase ticăloşi. Nemernicii izbutiseră să se furişeze pe insulă şi cinci dintre ei chiar trăiau, fără ca pionierii să-i poată prinde. Ayrton fusese cu siguranţă ucis de ocnaşii înarmaţi cu« puşti şi, la prima ciocnire dintre pionieri şi bandiţi, Harbert căzuse lovit aproape mortal de gloanţele lor. Să fi fost oare acestea primele lovituri încercate de grupul lor ? Iată întrebarea pe care şi-o punea inginerul şi pe care o repeta adesea reporterului. Şi amîndurora li se părea că ajutorul necunoscutului, care venise la timp de atîtea ori, nu se arătase de astă dată. Misteriosul personaj, a cărui existenţă era de netăgăduit, părăsise oare insula ? Se prăpădise oare şi el ?

La aceste întrebări, pionierii nu găseau răspuns. Dar Cyrus Smith şi tovarăşii săi nu erau oameni care să cadă uşor pradă deznădejdii. Dimpotrivă, ei priveau lucrurile în faţă, cercetau toate cele ce se iveau, erau pregătiţi pentru orice greutate, înfruntau dîrzi şi neclintiţi viitorul şi, dacă vreo nenorocire trebuia să-i lovească, aveau s-o întîrnpine ca nişte oameni pregătiţi şi care ştiau să lupte.

CAPITOLUL IX

Nu sînt ştiri de la Nab. Propunerea lui Pencroff şi a reporterului nu e primită. Gédéon Spilett face cîteva incursiuni. O bucăţică de stofă. O ştire. Plecare grabnică. Sosirea pe platoul Grande-Vue.

Tînărul bolnav era în convalescenţă şi îi mergea bine. Un singur lucru mai doreau: să prindă puteri ca să-l poată transporta la Casa de Granit. Oricît de bine orînduită şi aprovizionată era locuinţa de la stînă, ea nu avea confortul Casei de Granit. Afară de aceasta, nu se simţeau acolo atît de siguri şi trăiau sub veşnica ameninţare a unui atac al ocnaşilor. Dincolo, dimpotrivă, în mijlocul masivului de piatră, nu aveau de ce să le fie teamă şi orice încercare împotriva lor era sortită să dea greş. Aşteptau deci cu nerăbdare clipa în care Harbert va putea fi transportat şi erau hotărîţi s-o facă, deşi drumul prin pădurea Jacamarului era foarte greu.

N-aveau nici o ştire de la Nab, dar nu erau îngrijoraţi în privinţa lui. Curajosul tînăr,. bine ascuns în adîncul Casei de Granit, nu putea fi luat prin surprindere. Top nu mai fusese trimis, căci nu avea rost să expue credinciosul lor cîine unei împuşcături, lipsindu-i astfel de un ajutor de neînlocuit.

Aşteptau deci, cu toate că pionierii ar fi dorit să fie cu toţii împreună la Casa de Granit. Inginerul îşi dădea seama că această despărţire a forţelor lor folosea mult piraţilor. De la dispariţia lui Ayrton, ei nu mai erau decît patru pionieri împotriva a cinci piraţi, căci pe Harbert nu se puteau bizui încă. Bietul băiat se necăjea grozav, ştiind cîte încurcături le pricinuise.

La 29 noiembrie, Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Pencroff, folosindu-se de un moment cînd Harbert aţipise, se sfătuiră asupra felului în care aveau să lupte pe viitor împotriva ocnaşilor.

— Dragii mei, spuse reporterul, după ce vorbiseră de faptul că nu puteau intra în legătură cu Nab, cred, ca şi voi, că a te aventura în afara stînei înseamnă să primeşti o împuşcătură fără să poţi răspunde. Nu sînteţi de părere că singurul lucru potrivit ar fi să declarăm război făţiş acestor ticăloşi ?

— La asta mă gîndeam şi eu, răspunse Pencroff. Noi nu sîntem oameni care să ne speriem de un glonte şi, în ceea ce mă priveşte pe mine, dacă domnul Cyrus îmi dă voie, sînt gata să mă reped în pădure. Ce dracu ! Doar n-oi fi mai prejos decît ei !

— Ai lupta singur împotriva a cinci bandiţi ? întrebă inginerul.

— M-aş duce şi cu cu Pencroff, spuse reporterul, şi amîndoi, bine înarmaţi, împreună cu Top...

— Dragă Spilett şi tu, Pencroff, spuse Cyrus Smith, să privim lucrurile în faţă. Dacă ocnaşii s-ar afla într-un loc al insulei cunoscut de noi şi dacă ar fi vorba să-i scoatem de acolo, aş înţelege un atac direct. Dar mă tem că, dimpotrivă, lucrurile stau altfel, încît atacul va porni din partea lor.

— Ei, domnule Cyrus, strigă Pencroff, gloanţele nu-şi nimeresc întotdeauna ţinta.

— Glontele care l-a lovit pe Harbert şi-a nimerit ţinta, răspunse inginerul. De altfel, dacă părăsiţi amîndoi stîna, rămîn singur ca s-o apăr. De unde ştiţi că ocnaşii nu vă vorvedea plecînd şi, după ce vă vor lăsa să intraţi în pădure,