le șterge cu hârtie de ziar umezită cu oțet. E aproape la fel de bine ca și cu Faxin, dar lui Britt-Marie nu i se pare deloc așa. Șterge și blatul chiuvetei cu bicarbonat și apă, freacă podelele, amestecă suc de lămâie cu bicarbonat și curăță faianța și robinetele din baie, pe urmă amestecă bicarbonat și pastă de dinți și lustruiește chiuveta. Apoi presară bicarbonat în ghivece, să nu vină melcii.

Ghivecele par să conțină doar pământ, dar florile se odihnesc dedesubt, în așteptarea primăverii. Iarna cere încredere de la cel care udă ghivecele, încredere că acolo unde nu pare să fie nimic, se ascunde un întreg potențial. Britt-Marie nu mai știe dacă are încredere sau speră. Poate că niciuna, nici alta.

Tapetul bazei de agrement se uită la ea și la ghivecele cu flori cu indiferență. E acoperit cu fotografii cu oameni și mingi de fotbal. Peste tot numai mingi de fotbal. De fiecare dată când Britt-Marie vede una cu coada ochiului, freacă ceva mai tare cu buretele. Deloc pasiv-agresiv, firește. Doar cu atenție și bunăvoință. Face curățenie până când bufniturile în zid se opresc, iar copiii și mingea de fotbal pleacă acasă. Abia când apune soarele, Britt-Marie își dă seama că becurile nu funcționează decât în bucătărie. Așa că rămâne acolo, pe o mică insulă de lumină fluorescentă, într-o bază de agrement ce urmează să fie închisă.

Bucătăria este ocupată aproape în întregime de o chiuvetă cu blat, un frigider și două scaune din lemn, fără spetează. Deschide frigiderul – e gol, cu excepția unui pachet de cafea. Se enervează că n-a luat cu ea destulă esență de vanilie. Dacă amesteci esență de vanilie cu bicarbonat de sodiu și pui în frigider, o să miroasă a proaspăt.

Șovăie în fața cafetierei. Pare modernă. Britt-Marie n-a mai făcut cafea de ani de zile, fiindcă Kent face cafea foarte bună, iar Britt-Marie e întotdeauna de părere că e mai bine să-l lase pe el. Dar cafetiera asta are un buton aprins și e cel mai frumos lucru pe care Britt-Marie l-a văzut în ultimul timp, așa că încearcă să deschidă trapa compartimentului unde presupune ea că s-ar pune cafeaua. E înțepenită. Butonul începe să clipească furios. Britt-Marie se simte profund jignită. Trage frustrată de trapă, la care clipitul intermitent al butonului se intensifică. Britt-Marie zgâlțâie ușița încă și mai frustrată până când răstoarnă mașinăria. Trapa se deblochează și împroașcă sacoul lui Britt-Marie cu apă amestecată cu zaț.

Se spune că oamenii se schimbă când călătoresc, motiv pentru care Britt-Marie a urât întotdeauna să plece de-acasă. Nu-i trebuie ei schimbări. Iar acum, probabil din cauza călătoriei, cum își va zice mai târziu, își pierde cumpătul cum nu și l-a pierdut de când Kent a intrat cu pantofii de golf pe parchet, la începutul căsătoriei lor.

Apucă mopul de podele și începe să izbească mașinăria cu coada. Cafetiera clipește. Ceva pocnește. Butonul nu mai clipește. Britt-Marie o pocnește încă o dată și încă odată cu coada mopului până când brațele îi tremură și ochii nu mai pot distinge contururile chiuvetei. Apoi scoate un prosop din valiză. Stinge lumina în bucătărie. Se așază pe un taburet în întuneric și plânge în prosop.

•

Fiindcă nu vrea să-i curgă lacrimile pe podea. Că pătează.

7.

Britt-Marie stă trează toată noaptea. E obișnuită. Așa se întâmplă când ți-ai trăit toată viața pentru altcineva.

•

Stă pe întuneric, firește. Ce-ar zice lumea s-o vadă cu becul aprins în toiul nopții ca infractorii? Dar nu doarme, pentru că își amintește cât de gros era stratul de praf pe podeaua bazei de agrement înainte să deretice și, dacă e să moară în somn, nu vrea să zacă acolo până începe să miroasă, acoperită de praf. Britt-Marie nu vrea să doarmă nici pe vreuna dintre canapelele dintr-un colț al încăperii, fiindcă erau atât de murdare, încât a trebuit să poarte mănuși duble de cauciuc când a presărat bicarbonat pe ele. Poate că ar fi putut dormi în mașină. Dacă era vreun animal.

Fata de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă a insistat că e un hotel în orașul aflat la douăzeci de kilometri de Borg, dar Britt-Marie n-are de gând să mai stea trează încă o noapte într-un loc unde îți fac alții patul. Știe că există oameni care nu fac altceva decât să viseze la călătorii și experiențe noi, dar Britt-Marie visează să fie acasă și totul să fie ca de obicei. Și Kent să fie acolo și să aibă o sticlă cu Faxin aproape plină în dulap. Britt-Marie vrea să-și facă singură patul.

Nu că Britt-Marie ar critica modul în care personalul hotelului face paturile, firește, dar, când ea și Kent stau la hotel, Britt-Marie pune întotdeauna semnul „Nu deranjați!” pe ușă și face ea patul și curățenie în cameră. Nu că i-ar judeca pe alții, chiar nu. Britt-Marie are motive cât se poate de întemeiate să facă asta. Știe că angajații hotelului ar putea fi dintr-aceia care îi judecă pe alții și-atunci Britt-Marie nu vrea ca personalul de la curățenie să comenteze seara, în ședință, cât de îngrozitor de murdar era în camera 423. Așa că da, are motive de netăgăduit să facă singură curat.

Odată, Kent a greșit ora de îmbarcare pentru un zbor când trebuiau să se întoarcă acasă după o ședere la un hotel, deși el susține și acum sus și tare că „mizerabilii ăia nu sunt în stare să scrie ora corectă pe bilet!” și au fost nevoiți să plece în miezul nopții, fără măcar să apuce să facă un duș. Așa că Britt-Marie, înainte să iasă pe ușă, s-a repezit în baie și a dat drumul la duș câteva secunde, să vadă cei de la curățenie un pic de apă pe podea, ca să nu creadă că oaspeții din camera 423 au plecat nespălați.

Kent a pufnit și a spus că prea îi pasă de ce zice lumea. Iar Britt-Marie a urlat în sinea ei tot drumul până la aeroport. De fapt, nu-i pasă deloc ce crede lumea despre ea.