Îi pasă ce crede lumea despre Kent.

•

Nu știe când a încetat lui Kent să-i pese ce cred alții despre ea. Știe că îi păsa cândva, când încă o privea pe Britt-Marie ca și cum știa că era acolo. Greu de spus când îmbobocește iubirea, dar, într-o bună zi, te trezești că deja a înflorit. La fel și când se ofilește – într-o zi e brusc prea târziu. Dragostea are multe în comun cu plantele de balcon. Uneori, nici bicarbonatul nu ajută la nimic.

Britt-Marie nu știe când i-a alunecat din mâini căsnicia lor. Când s-a uzat și s-a zgâriat, indiferent câtă grijă a avut să pună mereu ceva dedesubt ca să o protejeze. Înainte, el o ținea de mână când dormeau, iar ea visa visurile lui. Nu că Britt-Marie n-ar fi avut propriile visuri, dar ale lui erau mai înalte, iar cel cu visuri mai înalte câștigă mereu, așa a învățat Britt-Marie. Ea a rămas acasă câțiva ani, ca să aibă grijă de copiii lui, fără să mai viseze să aibă propriii copii. Apoi a mai rămas acasă alți câțiva ani pentru a construi un cămin prezentabil pentru cariera lui, fără să viseze la o carieră a ei. Și s-a luptat cu vecini care au numit-o „babă pisăloagă” când s-a arătat îngrijorată de ce ar zice germanii dacă ar vedea pe scară pungi cu gunoi pe la uși sau dacă ar simți miros de pizza. Nu și-a făcut prietene, ci cunoștințe, de obicei căsătorite cu partenerii de afaceri ai lui Kent. Una dintre cunoștințele astea s-a oferit odată să o ajute pe Britt-Marie cu vasele după o cină și s-a apucat să aranjeze altfel tacâmurile din sertar – cuțite, linguri, furculițe. Când Britt-Marie a întrebat perplexă ce face, cunoștința a râs ca și cum Britt-Marie făcuse o glumă și a zis: „Da’ ce contează?” De-atunci nu se mai văd. Kent i-a zis că e incompetentă din punct de vedere social, așa că Britt-Marie a mai rămas acasă câțiva ani, ca să fie el sociabil cât pentru amândoi. Și, uite-așa, câțiva ani s-au făcut mulți și mulți ani s-au făcut toți. Așa se întâmplă cu timpul. N-a fost alegerea ei să nu aibă așteptări. Pur și simplu s-a trezit într-o dimineață și și-a dat seama că timpul n-a mai ajuns și pentru așteptările ei. N-a mai ajuns pentru nimic.

Copiii lui Kent au ținut la ea, simte Britt-Marie, dar copiii devin adulți, iar adulții le numesc pe femeile ca Britt-Marie „babe pisăloage”. Pe scară au mai locuit și alți copii. Când și când, Britt-Marie le-a pregătit cina, dacă erau singuri acasă. Dar copiii aveau mame și bunici care se întorceau acasă, mai devreme sau mai târziu. Apoi au crescut și ei. Iar Britt-Marie a devenit, și pentru ei, o babă pisăloagă. Kent i-a zis că e incompetentă din punct de vedere social și Britt-Marie și-a zis că, pesemne, are dreptate.

Și tot ce și-a dorit, până la urmă, a fost un balcon și un bărbat care să nu intre cu pantofii de golf pe parchet, care din când în când își pune cămașa în coșul de rufe, fără să fie nevoie să-i spună ea și care zice, când și când, că mâncarea e bună, fără să-l întrebe ea. Un cămin. Copii care nu sunt ai ei, dar care măcar vin acasă de Crăciun. Sau, cel puțin, încearcă să se prefacă uneori că au un motiv să nu vină de Crăciun. Un sertar cu tacâmuri aranjate corect. Ferestre prin care să vadă lumea. Pe cineva căruia să-i pese că Britt-Marie și-a aranjat părul cu multă atenție azi. Sau care măcar să se prefacă uneori că-i pasă. Sau care cel puțin s-o lase pe Britt-Marie să continue să se prefacă.

Cineva care vine acasă și vede podelele frecate și mâncarea caldă de pe masă, cineva care bagă de seamă că Britt-Marie s-a străduit. Căci oamenii, ca și cina, trebuie să aibă un sens. „Ce frumos ai aranjat!” – asta înseamnă să dai un sens.

O inimă poate fi frântă când ieși dintr-o cameră de spital cu cămașa lui mirosind a pizza și a parfumul altcuiva, dar totul se frânge mai ușor dacă era deja crăpat pe ici, pe colo.

•

În dimineața următoare, Britt-Marie aprinde becul în bucătărie la ora șase. Nu pentru că ar tânji după puțină lumină, ci pentru că, dacă oamenii au văzut becul aprins cu o seară înainte și au presupus că Britt-Marie și-a petrecut noaptea în baza de agrement, nu vrea să-i lase să creadă că încă doarme la ora asta.

Lângă canapele e un televizor vechi, pe care l-ar fi putut deschide, ca să nu se mai simtă atât de singură, dar n-o face, fiindcă sigur e vreun meci de fotbal, întotdeauna e fotbal la televizor în ziua de azi și-atunci Britt-Marie preferă să se simtă singură.

Încăperea o cuprinde cu tăcerea ei expectativă. Cafetiera răsturnată pe o parte nu mai clipește. Britt-Marie stă pe taburetul din fața cafetierei și își amintește cum copiii lui Kent i-au spus lui Kent că Britt-Marie e „pasiv-agresivă”. Kent a râs cum râde de obicei când bea votcă și suc de portocale în fața unui meci de fotbal – cu burta săltând în sus și-n jos și scoțând mici sforăituri pe nas – și le-a zis: „Nu e pasiv-agresivă, ce naiba! E agresiv-pasivă!” A râs până a vărsat votcă pe covor. Atunci Britt-Marie s-a săturat și, în noaptea aceea, a mutat covorul în camera de oaspeți, fără să spună un cuvânt. Nu pentru că e pasiv-agresivă, firește. Dar totul are o limită.

Nu s-a întristat că el a spus ce-a spus, ci pentru că nu s-a gândit că Britt-Marie era suficient de aproape să-l audă. Era conștientă că habar n-avea ce înseamnă „agresiv-pasiv”, dar tot s-a simțit jignită, pentru că a înțeles ce crede el că înseamnă.

•

Se uită la cafetieră. Preț de-o clipă nechibzuită, întinde degetele spre mașinărie, gândind că ar putea s-o repare, dar își dă seama și își trage repede mâna.

N-a reparat nimic