de când s-a măritat. Întotdeauna a simțit că e mai bine să-l aștepte pe Kent să vină acasă. Kent zicea mereu că „Femeile nici măcar o mobilă IKEA nu sunt în stare să asambleze” când vedeau la televizor femei care participau la programe despre construcții sau renovări de case. „Asta-i doar așa, ca să compenseze, de-aia le-au băgat în program!” zicea Kent. Lângă el, pe canapea, Britt-Marie obișnuia să dezlege cuvinte încrucișate. Întotdeauna cât mai aproape de telecomandă, ca să simtă vârfurile degetelor lui Kent când schimba canalul pe unul cu vreun meci de fotbal.

•

Se uită la cafetieră și își împreunează hotărâtă mâinile pe burtă. Apoi ia cutia cu bicarbonat de sodiu și se apucă să curețe din nou toată încăperea. Tocmai termină de presărat bicarbonat pe canapele când se aude un ciocănit la ușă. Durează ceva până Britt-Marie deschide, căci mai întâi se repede în baie și își aranjează părul în fața oglinzii. Pe întuneric, fiindcă becul nu funcționează.

Kent n-a înțeles niciodată de ce Britt-Marie își aranjează întotdeauna părul înainte să iasă din casă, chiar și dacă mergeau doar până la magazin.

•

De parcă pe Britt-Marie o preocupă ce ar crede lumea despre ea dacă ar vedea-o cu părul în neorânduială.

•

În pragul ușii e Cineva, cu un bidon cu vin în mână.

— Ha! spune Britt-Marie, fixând bidonul cu privirea.

— Vin bun, știi? Ieftin! căzut din camion, da! spune Cineva satisfăcută.

Britt-Marie nu știe ce înseamnă asta.

— Tre’ să-l trag în sticle cu etichetă, știi, rahat, în caz că vine Fisc. „Vinu’ casei” la pizzerie, dacă întreabă Fisc, da? continuă Cineva și, pe jumătate dându-i bidonul lui Britt-Marie, pe jumătate aruncându-i-l, își împinge scaunul cu rotile peste pragul ușii și se uită curioasă în jur.

Britt-Marie se uită la amestecul de zăpadă topită și pietriș pe care roțile îl lasă pe podea – din privirea ei se revarsă doar un pic mai puțin dezgust decât dacă ar fi fost vorba de excremente.

— Dacă-mi permiți, pot să știu cum merge reparația mașinii mele? întreabă Britt-Marie.

Cineva dă din cap exaltată.

— Al dracu’ de bine! Al dracu’ de bine! Stai să-ntreb, Britt-Marie! Culoare… important pentru Britt-Marie?

— Adică? se miră Britt-Marie.

Cineva ridică defensivă din mâini.

— Știi, portieră am, da? Frumoasă rău! Da’ poate nu la fel culoare ca mașină… Poate mai… galbenă.

— Dar ce s-a întâmplat cu portiera mea? întreabă Britt-Marie înspăimântată.

— Nimic! Nimic! Doar întrebare, da? Portieră galbenă? Nu bine? E… cum se zice? Oxidată! Portieră veche, știi. Aproape nu mai galbenă, știi? Mai mult alb acum.

— Dacă-mi permiți, să-ți fie cât se poate de limpede dumitale că eu nu o să tolerez o portieră galbenă pe mașina mea albă! izbucnește Britt-Marie.

Cineva gesticulează defensiv.

— Bine, bine, bine. Calm, calm, calm! Punem alb. Nicio problemă! Nu lămâie-n cur acum! Da’ portieră albă atunci… cum se zice? Timp de livrare lung!

Cineva face apoi nonșalantă semn spre bidonul cu vin.

— Îți place vin, Britt?

— Nu, răspunde Britt-Marie.

Nu că nu i-ar plăcea vinul, dar, dacă spui că-ți place, oamenii pot trage concluzia că ești alcoolic.

Britt-Marie nu vrea ca oamenii să tragă concluzii.

— Toată lumea place vin, Britt! rânjește Cineva.

— Mă cheamă Britt-Marie. Doar sora mea îmi zice Britt, protestează Britt-Marie.

Cineva se luminează la fată.

 

— Soră? Mai e… cum se zice? Încă una ca Britt? Bucurie mare!

Cineva rânjește din nou, de parcă a zis o glumă. O glumă pe seama ei, presupune Britt-Marie.

— Sora mea a murit când eram mici, spune ea, fără să-și ia ochii de pe bidonul cu vin.

— O… fir-ar… cum se zice? Condoleanțe! spune Cineva, brusc întristată.

Britt-Marie își strânge cât de tare poate degetele de la picioare în pantofi.

— Ha! Drăguț din partea dumitale! spune ea încet.

Cineva zâmbește larg.

— Vin bun, da? Un pic… cum se zice? Tulbure! Dai prin filtru de cafea de câteva ori și e-n regulă! îi explică ea, cu un aer de expert.

Văzând valizele lui Britt-Marie și ghivecele de balcon pe podea, Cineva zâmbește și mai larg:

— Ziceam să fie cadou, știi, de felicitări-pentru-slujbă. Da’ mai bine cadou de… cum se zice? De casă nouă!

Britt-Marie ține ofensată bidonul de parcă ar fi o bombă cu ceas.

— Eu nu locuiesc aici, pricepi dumneata!

Cineva rânjește.

— Și unde dormit azi-noapte?

— N-am dormit, răspunde Britt-Marie, arătând de parcă ar vrea să arunce bidonul cu vin afară și să-și acopere urechile.

— E hotel din ăla, știi? spune Cineva.

Britt-Marie dă din cap binevoitoare.

— Ha! Firește că ții și-un hotel, păi cum altfel! Pizzerie, service auto, poștă, magazin alimentar și hotel? Ce plăcut pentru dumneata să nu fie niciodată nevoie să te hotărăști!

Cineva pare sincer surprinsă.

— Hotel? Eu, hotel? Nu, nu, nu, Britt-Marie! Eu mulțumită cu… cum se zice? Obiectul meu de activitate!

Britt-Marie își mută indecisă greutatea de pe un picior pe altul, apoi se duce și pune vinul în frigider.

— Nu-mi plac hotelurile, spune ea trântind ușa frigiderului.

— Nu, la dracu’! Nu la frigider, face cocoloș! strigă Cineva.

Britt-Marie o țintuiește cu privirea.

— Da’ chiar e musai să înjurăm ca într-o șleahtă de barbari? o apostrofează ea pe Cineva.

Cineva se apropie de sertarele din bucătărie și scotocește până găsește filtrele de cafea.

— Rahat, Britt-Marie! Ți-arăt. Filtrezi și-atunci vin bun. Sau amesteci cu Fanta, știi? Am Fanta ieftin, știi, dacă vrei. Din China!

Se oprește când vede aparatul de cafea. Mă rog, resturile cafetierei. Încurcată, Britt-Marie își împreunează mâinile pe burtă și pare gata să măture ceva praf invizibil de pe buza unei găuri negre și apoi să se arunce înăuntru.

— Ce… s-a întâmplat? întreabă Cineva, uitându-se la mopul de podele, apoi la loviturile în formă de coadă de mop de pe resturile cafetierei.

Britt-Marie tace îndelung, cu obrajii roșii ca focul. Poate că se gândește la Kent. În cele din urmă, își drege glasul, se îndreaptă de spate și o privește pe Cineva drept în ochii ei când zice:

— Pietre sărite accidental din carosabil.

*

Cineva se uită la Britt-Marie. Se uită la cafetieră. Se uită la mop. Apoi începe să