râdă. Tare. Apoi să tușească. Apoi hohotește și mai tare. Britt-Marie e profund jignită. Nu se presupunea să fie amuzant. Cel puțin Britt-Marie nu crede că a fost amuzant. Britt-Marie n-a spus cu intenție ceva amuzant de ani de zile, din câte își amintește ea. Așa că se simte jignită, pentru că presupune că Cineva râde de ea și nu de ceva distractiv spus de ea. Așa ajungi după ce petreci suficient de multă vreme alături de un bărbat care încearcă tot timpul să fie amuzant. N-a mai fost loc și pentru ea să fie amuzantă în relația lor. Kent distra oaspeții, iar Britt-Marie se ducea în bucătărie să se îngrijească de vase. Așa și-au împărțit viața.

Dar iată că, în ciuda a tot, Cineva se îneacă de râs la spusele ei, gata să se răstoarne cu scaunul cu rotile. Asta o face pe Britt-Marie nesigură, iar reacția naturală a lui Britt-Marie la incertitudine este iritarea. Nu agresivitatea, firește, că Britt-Marie nu e o persoană agresivă. Așa că se duce demonstrativ și pune aspiratorul în priză, gata să ia cu asalt canapelele presărate cu bicarbonat de sodiu.

Râsul lui Cineva se preschimbă în chicotit și apoi într-un mormăit:

— Pietre din carosabil, pietre, auzi! Ce… cum se zice? Haios!

Apoi amuțește o clipă, părând a cădea pe gânduri și zice:

— Ai pachet mare în mașină, da?

Ca și cum asta ar fi fost vreo surpriză pentru Britt-Marie. Britt-Marie aude în glasul ei că încă mai chicotește.

— Știu, da, răspunde Britt-Marie fără să se întoarcă. Cineva își împinge scaunul spre ieșire.

— Vrei… cum se zice? Ajutor la cărat?

În loc de răspuns, Britt-Marie pornește aspiratorul. Cineva urlă ca să acopere zgomotul:

— Niciun deranj, Britt-Marie!

Britt-Marie aspiră o canapea cu îndârjire. Iar, și iar, și iar, până când Cineva se lasă păgubașă și urlă:

— Bine, bine, dacă vrei Fanta pentru vin, am, da? Și pizza!

Apoi ușa se deschide în urma ei. Britt-Marie se oprește din aspirat. Nu vrea să fie mojică, că Britt-Marie chiar nu e o mojică, nu, dar nu vrea să o ajute nimeni cu pachetul. Nimic nu e mai important pentru Britt-Marie acum decât că nu vrea să o ajute nimeni cu pachetul. Pentru că în pachet e mobilă IKEA.

•

Iar Britt-Marie o va asambla singură.

8.

Când și când, pe lângă Borg trece câte un camion și-atunci toată clădirea bazei de agrement se cutremură de parcă e așezată la întâlnirea dintre două plăci tectonice. Termenul e des întâlnit în careurile de cuvinte încrucișate, „plăci tectonice”, de-asta știe Britt-Marie. Și mai știe și că Borg e exact genul de loc pe care mama lui Britt-Marie îl descria drept fiind „dincolo de orice urmă de onoare și decență”, fiindcă așa descria mama lui Britt-Marie tot ce nu era la oraș.

Încă un camion trece duduind pe șosea. Unul verde. Pereții se cutremură. Britt-Marie a înțeles, firește, că Borg fusese cândva un loc unde camioanele se întorceau acasă. Acum doar trec pe lângă el. Nimeni nu se mai întoarce aici. Nimeni nu mai pleacă de aici.

Camionul o face să se gândească la Ingrid. Își aduce aminte că a apucat să vadă camionul pe fereastră, de pe bancheta din spate a mașinii, în acea zi din copilărie, ultima zi în care a mai fost copil. Tot un camion verde. În toți anii ăștia s-a întrebat dacă ar fi avut timp să țipe. Dacă ar fi contat. Mama îi spusese lui Ingrid să-și pună centura de siguranță, fiindcă nu și-o punea niciodată. Ingrid n-a ascultat-o nici atunci. S-au certat. Din cauza asta mama n-a văzut camionul. Britt-Marie l-a văzut, pentru că ea își pusese deja centura, ca să vadă mama că o ascultă. Dar mama nu băga de seamă niciodată, pentru că Britt-Marie făcea totul fără să fie nevoie să-i spună de zece ori.

Camionul a venit din dreapta. Era verde, ăsta e unul dintre puținele lucruri pe care Britt-Marie și le mai aduce aminte. Cioburi de sticlă și sânge peste tot pe bancheta din spate. Ultimul lucru pe care Britt-Marie și-l amintește e că, înainte să-și piardă cunoștința, voia să curețe cioburile și sângele. Și, după ce s-a trezit la spital, asta a făcut. Curățenie. A făcut frumos. Când au înmormântat-o pe Ingrid și apartamentul părinților era plin de străini în haine de doliu, care beau cafea, Britt-Marie a pus farfurioare sub toate ceștile și a șters toate geamurile. Când taică-su a început să vină tot mai târziu de la birou seara, iar maică-sa n-a mai vrut să vorbească, Britt-Marie și-a văzut de curățenie. A dereticat, a dereticat, a dereticat întruna. A făcut frumos.

A sperat ca, mai devreme sau mai târziu, mama să se ridice din pat și să spună „Ce frumos ai făcut!”, dar nu s-a întâmplat niciodată. N-au vorbit niciodată despre accident și, pentru că n-au putut face asta, n-au putut vorbi despre nimic altceva. Cineva a scos-o pe Britt-Marie atunci din mașină, nu știe cine, dar știe că maică-sa n-a iertat-o niciodată pe persoana care i-a salvat fiica greșită. Poate că nici Britt-Marie n-a iertat-o niciodată, pentru că a salvat viața cuiva care, pe urmă, și-a petrecut tot timpul temându-se să nu moară și să zacă undeva până începe să miroasă. Într-o zi a văzut o reclamă la un produs de curățat geamuri în ziarul tatălui ei. Și așa și-a petrecut viața.

Iar acum are șaizeci și trei de ani și a ajuns dincolo de orice urmă de onoare și decență. Se uită pe fereastra clădirii unei baze de agrement. Îi e dor de Faxin și îi e dor să vadă lumea prin fereastra de-acasă, ca de obicei.

•

Stă suficient de departe de fereastră, ca să nu o vadă nimeni de afară. Ce-ar zice lumea? Că stă la geam și se holbează afară cât e ziua de lungă! Ca infractorii! Mașina a rămas în parcare. A uitat cheile înăuntru înainte să închidă portiera și pachetul cu mobila de la IKEA e pe bancheta din spate. Nu știe nici cum să care pachetul înăuntru, căci