e foarte greu. Nu știe de ce e așa de greu, pentru că nu știe exact ce e în el. Ideea era să cumpere un taburet, asemănător celor din bucătăria bazei de agrement, dar, când a ajuns în depozitul cu autoservire de la IKEA, raftul cu pricina era gol. Britt-Marie își petrecuse toată dimineața încercând să aleagă un scaun pe care să-l cumpere și să-l asambleze, așa că dezamăgirea în fața raftului gol a paralizat-o complet. Într-un târziu, a cuprins-o neliniștea. Ce zicea lumea care o vedea stând așa fără rost în depozit și uitându-se la un raft? Că avea de gând să fure ceva, mai mult ca sigur. La gândul ăsta, Britt-Marie s-a panicat și, cu forțe supraomenești insuflate de panica momentului, a reușit să dea jos, la nimereală, un pachet de pe raftul de alături și să-l urce pe căruț, dând impresia că acela era fix pachetul pe care îl căuta. Cum de a reușit să-l urce în mașină nu-și mai aduce aminte. Probabil că a pățit ca mamele acelea de la televizor, care reușesc să ridice bolovani uriași sub care sunt prinși copiii lor. Britt-Marie capătă forțe supraomenești când se îngrijorează că oamenii ar putea crede că e vreo infractoare, da.

•

Se mută și mai departe de fereastră, ca să fie sigură. La ora douăsprezece fix, pune masa de prânz lângă canapele. Nu c-ar fi cine știe ce prânz – o cutie cu alune din minibarul hotelului și un pahar cu apă, dar oamenii civilizați mănâncă la ora douăsprezece fix, iar Britt-Marie chiar e o persoană civilizată. Întinde un prosop pe canapea înainte să se așeze, pune alunele pe o farfurie și le mănâncă frumos cu furculița și cuțitul, ceea ce este pe atât de greu precum pare. Apoi spală vasele și face curat în încăpere încă o dată, atât de temeinic încât aproape că i se termină bicarbonatul pe care l-a adus cu ea.

În clădire găsește și o mică spălătorie, cu o mașină de spălat și uscător. Britt-Marie le curăță cu ultimele rămășițe de bicarbonat, cu inima grea a unui înfometat pe-o insulă, care își aruncă în apă undița cu ultimul capăt de fir. Nu le-a curățat cu gândul să spele, ci pentru că nu suportă gândul că stau acolo așa, murdare. Într-un colț, în spatele uscătorului, găsește un sac plin cu tricouri albe cu numere pe ele. Tricouri de fotbal, își zice Britt-Marie. Că doar toți pereții gem de fotografii cu tot felul de oameni în tricouri dintr-acelea. Pline cu pete de iarbă, de bună seamă. Britt-Marie nu poate pricepe nici în ruptul capului de ce ar vrea oamenii să facă sport în aer liber îmbrăcați în tricouri albe! Barbari!

Își scoate telefonul mobil și o sună pe fata de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă să o întrebe dacă magazinul-pizzerie-service-poștă ar putea vinde bicarbonat. Fiindcă e foarte eficient contra petelor de iarbă. Fata nu răspunde. Ocupată cu statisticile ei, firește. Că doar de ce i-ar păsa cuiva că Britt-Marie e pierdută undeva, în sălbăticie?

Își ia haina și se pregătește să plece. Chiar la ușă, lângă șirul de fotografii cu mingi de fotbal și oameni care n-au nimic mai bun de făcut decât să le lovească, e atârnat un tricou galben cu cuvântul „Bancă” scris deasupra numărului „10”. Sub tricou e o fotografie cu un bărbat în vârstă care ține în mâini același tricou și zâmbește mândru.

•

Britt-Marie se îmbracă și deschide ușa. Dă cu ochii de o persoană care, în mod evident, se pregătea să bată. Persoana mestecă tutun, iar ăsta e un început cât se poate de prost pentru relația de foarte scurtă durată dintre Britt-Marie și persoana în cauză, pentru că Britt-Marie urăște tutunul de mestecat. Relația se termină după douăzeci de minute când persoana care mestecă tutun pleacă mormăind ceva care sună foarte asemănător cu „babă pisăloagă”.

Britt-Marie își scoate din nou telefonul mobil și sună la singurul număr la care a sunat vreodată – al fetei de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă. Nu-i răspunde. Britt-Marie sună din nou, căci telefoanele nu sunt ceva la care să alegi dacă să răspunzi sau nu după cum te taie capul. Nici dacă sună la douăsprezece sau la șase. Mai ales atunci trebuie să răspunzi, că, dacă sună cineva la orele alea, trebuie că s-a întâmplat ceva grav, altfel nicio persoană civilizată n-ar suna în timpul mesei.

— Da, răspunde fata într-un târziu, cu mâncare în gură.

— Ha! exclamă Britt-Marie la celălalt capăt al firului.

— Britt-Marie? plescăie fata.

— Vorbești cu gura plină! Mda, trebuie să fie foarte plăcut pentru angajatorul dumitale că ești așa de dezinvoltă, spune Britt-Marie binevoitoare.

— Scuze, îmi luam prânzul, spune fata, fără să stea pe gânduri.

— Acum? E unu și jumătate! izbucnește Britt-Marie de parcă fata făcuse o glumă.

Britt-Marie nu consideră că se poate glumi așa, orișicum.

— Mmm, am avut mai multe chestii de făcut și iau prânzul mai târziu, spune fata, cu aerul că „mai multe chestii” înseamnă că a fost nevoită să sune pe te miri unde ca să găsească o firmă de deratizare aproape de Borg.

Britt-Marie oftează binevoitoare. Deloc critică.

— Drăguță, nu suntem în vreme de război. Nu se ia prânzul la unu și jumătate, nu?

Fata nu zice nimic, nesigură dacă era o întrebare sau o afirmație. Britt-Marie continuă, la fel de amabilă:

— Dacă ți-ai organiza viața oleacă mai bine, poate n-ai mai fi atât de stresată că n-ai timp să mănânci prânzul, nu?

Fata mestecă și înghite cu noduri. Încearcă din răsputeri să schimbe subiectul:

— A venit agentul de la deratizare? Am sunat ore în șir! Până la urmă am găsit pe cineva care a zis că vine și…

— Una, o corectează Britt-Marie.

— Ce? zice fata.

— Era o agentă de la deratizare. Modern! o informează Britt-Marie.

— Aha, zice fata.

— Și mesteca tutun, adaugă Britt-Marie, ca și când asta explică tot.

— Aha, repetă fata.

— Ha! zice Britt-Marie.

— Și? S-a ocupat de șobolan? întreabă fata.

— Nici gând! răspunde Britt-Marie.

— Ce? zice fata.

— A intrat cu pantofii murdari și eu