tocmai frecasem podelele. Și mai mesteca și tutun. A zis că trebuie să pună otravă, așa a zis, da. Nu se poate să pui otravă orișicum, nu se poate, nu? Să pui otravă așa, orișicum?

— N… u? ghicește fata.

— Nu! Chiar nu se poate, nu! Că poți să omori pe cineva! Asta i-am și zis! Și ea și-a dat ochii peste cap, da. Cu pantofii ei murdari și tutunul! Și-atunci a zis că pune o capcană cu Snickers! Cu Snickers!

Britt-Marie ridică vocea. Fata și-o coboară.

— Snickers… ăăă, ciocolata Snickers?

— Pe podelele mele proaspăt frecate! spune Britt-Marie, cu tonul cuiva care urlă în sinea ei.

— OK, spune fata, căindu-se imediat, căci își dă și ea seama că nu e OK deloc.

Tăcere la celălalt capăt al firului. Britt-Marie își îndreaptă coafura, își vine în fire și continuă:

— Și-atunci i-am spus să pună otravă în loc și știi ce-a zis? A zis că pune, dar că, dacă șobolanul mănâncă otrava, nu se știe unde se duce și moare. Adică poate să moară într-o gaură în perete undeva, să zacă acolo mort și să miroasă! Asta o știai? Știai că ai trimis aici o femeie care mestecă tutun și crede că e firesc să lași animale să moară în pereți și să miroasă?

— Nu, nu, Britt-Marie, vă rog, am încercat doar să ajut, spune fata pe tonul cuiva care își pune iar fruntea pe birou.

— Ha! Halal ajutor, ce să zic! Îmi dau seama că dumneata nu pricepi că unii dintre noi chiar au alte lucruri de făcut decât să stea și să parlamenteze cu cei de la deratizare toată ziua bună ziua, spune Britt-Marie binevoitoare.

— Chiar că! încuviințează fata.

— Pardon? zice Britt-Marie.

— Nimic, nimic, răspunde fata.

Britt-Marie tace îndelung înainte să spună scurt:

— Ha!

9.

La magazin e coadă. Sau la pizzerie. Sau la poștă. Sau la service-ul auto. Sau la ce o fi. În orice caz, e coadă. În miezul zilei. Ca și cum oamenii n-au nimic mai bun de făcut ziua.

Bărboșii cu șepci beau cafea și citesc ziarul la o masă. Karl e primul din coadă. Ridică un pachet. „Trebuie să fie plăcut, firește, să ai atâta timp liber!” își zice Britt-Marie. În fața ei, la coadă, e o tânără, în jur de treizeci de ani, în formă de cub. Poartă ochelari de soare. Înăuntru! Că așa-i modern, firește! Are cu ea un câine alb. Britt-Marie se îndoiește că e igienic să intri cu câinii în magazin. Femeia cumpără un pachet de unt, șase beri cu litere străine pe etichetă, pe care Cineva i le dă din spatele tejghelei, un carton mare cu ouă, patru pachete cu slănină și mai multe ciocolate decât consideră Britt-Marie că ar avea nevoie un om civilizat. Cineva o întreabă dacă le vrea „pe caiet”. Posacă, femeia dă din cap că da și îndeasă toate cumpărăturile într-o plasă. Britt-Marie nu consideră, firește, că femeia e „grasă”, fiindcă Britt-Marie nu judecă pe nimeni, dar își zice că trebuie să fie plăcut pentru dumneaei să treacă prin viață așa, fără să-și facă griji pentru colesterol.

— Ești oarbă, ce-ai? se răstește femeia, intrând în Britt-Marie când se întoarce să plece.

Britt-Marie face ochii mari, uimită. Își îndreaptă coafura.

— Nici gând! Văd cât se poate de bine. Așa zice și opticianul meu: „Britt-Marie, aveți o vedere excelentă!” Așa mi-a zis, da, pricepi dumneata? o informează ea.

— Atunci dă-te la o parte! mârâie femeia, agitând un baston.

Britt-Marie se uită la bastonul alb. Apoi la câine și la ochelarii de soare ai femeii. Murmură un „Ha!”, dă din cap defensivă, apoi își dă seama că nu contează. Femeia cea oarbă și câinele trec mai mult prin ea decât pe lângă ea. Ușa clincăne vesel în urma lor. Că doar ce să priceapă o ușă!

Cineva se apropie cu scaunul ei cu rotile și îi face cu ochiul.

— Nu supăra! Și ea, și Karl ăla. Lămâie-n cur, știi?

Face un gest care se presupune a demonstra cât de adânc ar fi înfiptă lămâia în posterioarele respectivilor, apoi se apucă să stivuiască pe tejghea o grămadă de cutii goale, pentru pizza. Britt-Marie își aranjează coafura, își netezește cutele fustei, îndreaptă instinctiv cutia care stă strâmb în vârful grămezii și, încercând să-și recupereze demnitatea știrbită, spune cât se poate de binevoitoare:

— Aș dori să fiu informată despre cum decurg reparațiile la mașina mea!

Cineva se scarpină în creștet.

— Da, da, da, mașină, da. Britt-Marie, întrebare, da? Ușă… important pentru Britt-Marie?

— Ce Doamne iartă-mă vrei să spui cu asta? întreabă Britt-Marie înspăimântată.

Cineva ridică împăciuitoare palmele și continuă:

— Întrebare doar… Culoare important pentru Britt-Marie, priceput! Ușă galbenă nu OK. Atunci întreb, Britt-Marie: ușă important pentru Britt-Marie? Dacă nu important, atunci mașină… cum se zice? Reparat! Dacă ușă important… atunci, știi… cum se zice? Timp de livrare lung!

Cineva pare foarte mulțumită de explicația asta. Britt-Marie nu pare deloc mulțumită.

— Bine, dar e musai să am portieră la mașină! izbucnește ea.

Cineva își flutură palmele defensivă.

— Sigur, sigur, sigur, nu supăra, Britt-Marie! Dacă ușă, un pic mai mult timp!

Cineva măsoară aerul cu degetul mare și arătătorul, ca să-i arate lui Britt-Marie cât înseamnă „un pic mai mult timp”.

Britt-Marie își dă seama că nu prea e loc de întors și negociat cu Cineva. De-ar fi fost Kent aici… Lui Kent îi place foarte mult să negocieze. Zice mereu că trebuie să-i faci complimente celui cu care negociezi. Așa că Britt-Marie se adună și zice:

— Văd că pe-aici lumea are timp să iasă la cumpărături când poftește. Trebuie să fie plăcut să ai atâta timp liber!

Cineva ridică mirată din sprâncene.

— Și tu? Foarte… cum se zice? Ocupată?

Britt-Marie își împreunează mâinile foarte, foarte răbdătoare.

— Dacă-mi permiți, sunt extrem de ocupată. Foarte, foarte ocupată. Dar mi s-a terminat bicarbonatul. Vindeți și bicarbonat la… magazin?

Britt-Marie spune „magazin” cu foarte multă indulgență.

— VEGA! urlă pe dată Cineva.

Britt-Marie tresare luată prin surprindere, gata să răstoarne stiva de cutii pentru pizza.

Fata răsare de după tejghea. E tot cu mingea de fotbal în mâini, ca