vestei era 6 gaură minusculă, asemănătoare cu cele făcute de molii, dar cu un contur perfect pătrat. Dădu drumul vestei şi nu-i mai acordă nici o atenţie. Scoase din buzunar unul din veşnicele sale pachete de chewing-gum, făcând să cadă în acelaşi timp articolul din Écho du dimanche pe care îl decupase cu grijă din ziar.

Reciti gânditor editorialul Laetitiei Wells.

Ziarista vorbea de o mască de groază întipărită pe chipurile morţilor. Era adevărat. Oamenii aceştia păreau morţi de frică. Dar ce anume putea să provoace o spaimă atât de mare încât să ucidă?

Se cufundă în propriile-i amintiri. Odată, pe când era copil, fusese apucat de un sughiţ tenace. Mama lui îl făcuse să înceteze punându-şi o mască de lup şi apărându-i prin surprindere drept în fată. Scosese un ţipăt, iar inima păruse să i se oprească preţ de o clipă. Pe loc, mama lui îşi scosese masca şi-l acoperise de sărutări. Se terminase cu sughiţul!

În ultimă instanţă, Jacques Méliès fusese crescut într-o atmosferă de spaimă permanentă, formată din temeri aparent neînsemnate: aceea de-a se îmbolnăvi, de-a nu avea un accident de maşină, frica de domnul care îţi oferă bomboane ca să te răpească, frica de poliţie. Şi altele, ceva mai importante: cea de-a repeta clasa, de-a nu fi răpit pentru răscumpărare la ieşirea din liceu, sau teama de câini.

Un noian de amintiri ale spaimelor din copilărie urcară atunci la suprafaţă.

Jacques Méliès îşi amintea de cea mai cumplită dintre toate spaimele. Marea lui spaimă.

Într-o noapte, când era mic de tot, simţise ceva fremătător în fundul patului. Acolo era un monstru, pitit chiar în ungherul unde el se credea cel mai bine apărat! Rămăsese o clipă nemişcat, fără să îndrăznească să-şi întindă picioarele sub cearşafuri, apoi, când îşi mai reveni cât de cât, şi le împinse încet într-acolo.

Deodată însă simţise pe degetele de la picioare o răsuflare călduţă. Fusese încercat atunci de o repulsie nespusă. Da, acum era sigur! în fundul patului se găsea botul unui monstru, care aştepta ca picioarele lui să vină mai aproape, pentru a i le devora. Din fericire, acestea nu-i ajungeau până la capătul patului. Nu era încă destul de mare, dar cu fiecare zi ce trecea mai creştea puţin, iar picioarele i se apropiau tot mai mult de cuta cearşafului unde se ascundea monstrul mâncător de degete.

Tânărul Méliès dormise câteva nopţi pe jos sau peste cuverturi, ceea ce îi provocase cârcei; era limpede că nu este o soluţie. Se hotărâse prin urmare să rămână întins sub cearşaf, dar îşi ruga tot trupul, fiecare os şi muşchi, să nu crească prea repede, ca să nu ajungă niciodată la capătul patului. Poate că acesta era motivul pentru care nu ajunsese la fel de înalt ca părinţii lui.

Fiecare noapte era o încercare chinuitoare. Găsise, totuşi, o şmecherie: îşi strângea cu putere ursuleţul de pluş în braţe. Cu el alături se simţea în stare să înfrunte monstrul pitit în fundul patului. Pe deasupra, se ascundea sub pături, fără să-şi mai lase afară nici o mână, nici un picior şi nici măcar vreun fir de păr sau vârf de ureche, deoarece i se părea evident că monstrul avea să aştepte venirea nopţii ca să facă înconjurul patului şi să încerce să-i înhaţe capul, venind pe deasupra.

Dimineaţa, mama lui găsea un ghem de cearşafuri şi de pături dedesubtul căruia se afla ghemuit şi pitit fiul ei, împreună cu ursuleţul de pluş. Nu încercase niciodată să afle motivele comportamentului acestuia ciudat. Pe de altă parte, Jacques nu se ostenise nicicând să-i povestească despre felul în care, cât fusese noaptea de lungă, ţinuse piept, împreună cu ursuleţul său, unui monstru.

Niciodată nu învinsese monstrul şi nici nu fusese învins de el. Rămăsese doar cu frica. Frica de-a creşte mare şi de-a înfrunta ceva înspăimântător, pe care nici măcar nu-l putea identifica. Ceva care avea ochi roşii, buza de jos răsfrântă şi caninii plini de bale.

Comisarul îşi luă seama, strânse în mână lupa-lanternă şi începu să examineze camera crimei, mult mai serios decât o făcuse prima oară.

Sus şi jos, în dreapta şi în stânga, pe deasupra şi pe dedesubt.

Nu exista nici cea mai mică urmă de noroi pe mochetă, nici un fir de păr care să nu aparţină celor trei, nici o amprentă pe vitrine sau ferestre. Şi nici pe pahare nu se vedea vreo amprentă străină. Se duse la bucătărie şi o lumină cu fasciculul lanternei.

Mirosi şi gustă mâncărurile ce rămăseseră acolo. Émile avusese chiar prezenţa de spirit de-a vitrifica alimentele. Bun băiat! Jacques Méliès mirosi carafa cu apă. Nu simţi vreo urmă de otravă. Sucul de fructe şi sifonul păreau la fel de obişnuite.

Fraţii Salta aveau masca fricii întipărită pe faţă. O frică similară, cu siguranţă, celei trăite de femeile din Cazul dublei crime de pe strada Morgue, când văzuseră o maimuţă greoaie intrând pe fereastra salonului. Revăzu în minte cazul respectiv. De fapt, urangutanul simţise şi el, la rândul său, o frică nespusă şi le ucisese ca să facă să înceteze urletele pe care le scoteau fără contenire. Se temuse de ţipetele lor.

Încă o dramă a lipsei de comunicare. Ţi-e frică de ceea ce nu înţelegi.

În timp ce făcea reflecţia aceasta, întrezări o mişcare îndărătul draperiei şi simţi că-i îngheaţă inima. Asasinul se întorsese! Comisarul scăpă din mână lupa-lanternă, care căzu şi se stinse. Nu mai rămăseseră decât luminile de neon din stradă, care se aprindeau pe rând, conturând una câte una literele ce formau laolaltă cuvintele "Bar â gogo".

Jacques Méliès vru în prima clipă să se ascundă, să se pitească undeva şi să nu mai facă nici o mişcare. Apoi îşi luă inima în dinţi, culese de pe jos lupa-lanternă şi trase în lături draperia suspectă. În spatele ei nu se afla nimeni. Sau, dacă se afla, atunci era Omul Invizibil.

― E cineva aici?

Nu se auzi nici un zgomot. Nu fusese probabil decât curentul.

Nu mai putea să rămână acolo. Se hotărî să-i chestioneze pe vecini.

― Bună ziua, scuzele mele pentru deranj. Poliţia.

Îi deschise un