Sartoris); şi anul următor cele opt coloane de marmură detaşate în piesele componente erau debarcate de pe un vapor italian la New Orleans, transportate într-un vas cu aburi în sus pe Mississippi până la Vicksburg, şi cu un vas cu aburi mai mic în sus pe Yazoo şi Sunflower şi Talahatchie, până la vechiul debarcader al lui Ikkemotubbe, pe care-l avea acum în proprietate Sutpen, şi de aici cale de douăsprezece mile până la Jefferson cu boii; cele două portice identice cu câte patru coloane, unul la nord şi unul la sud, fiecare cu balconul său cu grilaj de fier forjat de la New Orleans, sub unul din care – cel dinspre sud – în 1861 Sartoris avea să se înfăţişeze în picioare în prima uniformă a armatei confederale pe care o văzuse vreodată oraşul, în vreme ce în piaţă, sub el, ofiţerul centrului de recrutare de la Richmond înrola şi asculta jurământul depus de regimentul pe care Sartoris, în calitatea sa de colonel ofiţer comandant, avea să-l ducă în Virginia ca parte a armatei confederale, pentru a forma aripa extremă stângă a frontului în faţa casei Henry la prima bătălie de la Manassas, şi din care, din amândouă portalurile în fiecare mai şi noiembrie timp de o sută de ani, aprozii şi grefierii în succesiunea lor nominativă aproape ereditară aveau să strige fără inflexiuni sau punctuaţie „ascultaţi ascultaţi onorabila curte judiciară a districtului Yoknapatawpha vă aşteaptă veniţi cu toţii şi veţi fi ascultaţi” şi pe sub care de-a lungul aceleiaşi perioade, cu excepţia celor şapte ani dintre ’63 şi ’70, care în realitate nici nu mai contau un secol mai târziu decât pentru câteva bătrâne doamne ireconciliabile, cetăţenii albi de parte bărbătească ai districtului aveau să treacă spre a vota pentru funcţiile regionale şi ale statului, pentru că în ’63 o unitate a forţelor militare a Statelor Unite incendiase Piaţa şi cartierul negustoresc, dar tribunalul supravieţuise. Nu scăpase; pur şi simplu supravieţuise; mai dur decât securile, mai crâncen decât focul, de neclintit altfel decât cu dinamita; în cercul ruinelor năruite şi înnegrite ale unor ziduri mai mărunte, încă rămânea în picioare, chiar şi coloanele fără capiteluri şi murdare de fum, clădirea în sine devastată fireşte şi fără acoperiş, dar neabătută, cu niciun fir măcar din plumbul aproape uitat al arhitectului de la Paris scos de la locul lui, astfel că tot ce au avut ei de făcut (le trebuiseră nouă ani ca să-l construiască; au avut nevoie de douăzeci şi cinci ca să-l restaureze) a fost să pună duşumele noi pentru cele două etaje şi un acoperiş nou, şi de data asta cu o cupolă cu un ceas cu patru feţe şi un clopot care să bată orele şi să sune alarma; la vremea aceasta Piaţa, băncile şi prăvăliile şi birourile avocaţilor şi doctorilor şi dentiştilor fuseseră refăcute, şi vrăbiile englezeşti erau şi ele îndărăt, ele care de fapt nici nu dezertaseră – sporovăitoarele zgomotoasele independentele stoluri care, ca şi cum ar fi fost concomitente, de nedisociat de regularizata şi înrădăcinata înclinaţie spre sfadă a stirpei omeneşti, apăruseră să ia în stăpânire cornişele şi streşinile aproape înainte ca ultimul cui să fi fost bătut – şi acum şi guguştiucii, interminabil murmurători, cuibărindu-se, deja uzurpând turnul clopotului chiar dacă păreau să nu se poată obişnui cu clopotul ceasului, izbucnind din cupolă la fiecare bătaie a orei în nori frenetici, pentru a se scufunda şi a izbucni şi a se învârteji violent iarăşi la fiecare bătaie succesivă, până la cea din urmă, apoi dispărând îndărăt prin deschizăturile înguste până nu mai rămânea nimic decât freneticul şi murmurătorul gungurit asemenea ecourilor încet stingându-se ale clopotului însuşi, sursa acestei panici niciodată recunoscute şi chiar şi panica însăşi acum nemaiamintită de către aerul unde se stingeau vibraţiile. Pentru că ele – vrăbiile şi guguştiucii – au dăinuit, dăinuitoare, o sută de ani, lucrurile cele mai bătrâne acolo în afară de clădirea tribunalului însuşi, centenară şi senină mai presus de oraşul în care cei mai mulţi dintre locuitori nu mai ştiau nici măcar cine erau, fuseseră doctorul Habersham şi bătrânul Alec Holston şi Louis Grenier; centenară şi senină mai presus de schimbare; electricitatea şi iluminatul cu gaz, neonul şi aerul înghesuit şi cacofonic; chiar şi negrii intrând în piaţă şi trecând pe sub balcoane spre biroul comisiei electorale ca să-şi dea voturile, votând pentru aceiaşi ticăloşi cu pielea albă, aceiaşi demagogi şi susţinători ai supremaţiei albilor cu care votaseră şi albii – dăinuitoare: o dată la fiecare câţiva ani, părinţii oraşului, visând la bacşişuri, instigau câte o mişcare urmărind să dărâme şi să ridice o altă clădire nouă, modernă, dar cineva avea totdeauna să-i înfrângă în ultimul moment; pe urmă aveau să încerce iarăşi bineînţeles şi să mai fie învinşi încă o dată poate sau chiar poate de două ori, dar nu mai mult decât atât. Pentru că soarta ei, a clădirii acesteia, este să stea dreaptă în hinterlandul Americii: damnaţiunea ei este longevitatea ei; asemenea unei fiinţe omeneşti, simpla ei vârstă este propria ei repudiere, şi după ce această sută de ani va fi trecut, ea va deveni de nesuportat. Dar pentru o mică bucată de timp nu încă; pentru o mică bucată de timp încă vrăbiile şi guguştiucii: sporovăitoare, nenumărate şi independente unele, ceilalţi tandri şi inepuizabili, deopotrivă frenetici şi liniştiţi – până când ceasul bate iarăşi, el cu care chiar şi după o sută de ani ele par încă incapabile să se obişnuiască, izbucnind într-o explozie învârtejită din turla clopotului ca şi cum ora, în loc să adauge doar o minusculă infinitezimalitate în plus la lunga şi obosita creştere de la Geneză începând, ar fi sfărâmat aerul virgin, primăvăratic cu primul lung, asurzitor ding-dong al timpului şi damnaţiunii. Scena întâi

Sala de şedinţe a tribunalului. Ora 5,30 p.m. Treisprezece noiembrie.

 

Cortina e coborâtă. Pe măsură ce luminile cresc:

 

VOCE DE BĂRBAT

(din spatele cortinei)

Arestata să se ridice în picioare.

 

Cortina se ridică, simbolizând ridicarea în picioare a arestatei în boxă, şi dezvăluind o parte a sălii de şedinţe. Nu ocupă întreaga scenă,