O mahină ce da zumzet, mitutea cât un canari, Zbura-n aer la un stânjen şi prindea muşte dân sbor, Le băga subt coade pamblici, le lăsa în voia lor;

  Una scurtă şi-ndesată cu o perie freca

  Stânca tare de subt dânsa, până când se străvedea

  Pân grosimea Terii alte continenturi, Antipozii

  Cu oraşe răsturnate, unde umblă ca nerozii

  Oamenii cu gaibe-ntoarse şi cu capul tot în jos, De să uită pre subt fuste ale sexului frumos

  Deochiat rânjind piraţii: aferim invenţiune!

  Dar i-apucă bâţâiala când zăresc altă minune:

  O grămadă dă burlanuri care iese crântr-o oală

  Unde ferbe-o spumă neagră, înstelată, cerebrală

  Şi fum iesă de pe coşuri – se închiagă fumu-n sfere

  Ce roiesc domol în aer, pâlpâinde, efemere, Căci planeţi sunt fiecare, cu popoare şi cu regi, Floră, faună întreagă, legi pe care nu-nţelegi, Cu istorii sângeroase, cu invenţii, cu mari genii, Cu stăpâni şi sclavi, cu boale, cu cristaluri, cu milenii.

  Toate, toate au speranţa că vor dăinui în veci:

  Pân-la urmă toate crapă ca băşicile cei seci, Căci minciuna, silnicia, neghiobia pân-la urmă

  Preste tot vârâte-n peptul Adevărului, îl scurmă.

  Cum priveau cu-ncremenire toţi în lumile-oglinde, Iată că de pe cărare o muiere se desprinde.

  E trufaşă, poartă-n capu-i o bonetă frigiană

  Şi pe toţi cu duşmănie îi priveşte subt sprinceană:

  — Cine sunteţi voi, obrasnici, de venit-aţi fără voe, Au n-aţi auzit de mine? Au n-aţi auzit de Zoe?

  Ce daţi buzna în ogradă?

  — Doamnă, să avem pardon

  (Languedoc luă cuvântul), bunul nostru-amfitrion Leonidas să numeşte, renumitu-Ampotrofag. Nu-i sunteţi cumva iubita soaţă?

  Insă cu arţag îndoit urmă fămeia:

  — Toţi milogii mi-i aduce Secătura, toţi tâlharii, de îţi vine să-ţi faci cruce. Aide, spuneţi, cine sunteţi şi ce vreţi şi-apoi plecaţi!

  — Chera mu, noi suntem grecii şi rumânii răsculaţi Cari jugul greu nu-l sufăr al tiranilor şi vreu La izbândă sau la moarte să îşi ducă steagul seu! Zisă Manoil. Ţaruki!

  — Şi paluki, muieroiul

  Ii răspunsă-nflăcărată, înmuindu-şi iute boiul, Ba zvârlind şi o ochiadă fanfaronului franţuz. Da, să sugrumăm odată al tiranilor abuz! Da, cu armele în mâne, cu furci, coase şi topoare Să ne-alăturăm vâlvorii ce coprinde pre popoare! Da! Trăiască libertaua! Viva-n veci egalitaua! Jos şalvarii! Jos cahveaua! Jos halvaua! Narghileaua! Da! De trei ori da! M-alătur, suflet, trup, la cauzaşi! Fiţi bineveniţi la Hosna greculeţi şi rumânaşi! Cât de soţu-mi. Of, ca vita e nesimţitor acesta, Nu ştie politichie, Bucuresci şi Budapesta Pentru el totuna este şi le-ncurcă cu Milano, Geaba-i zic de Galibardi, geaba-i spun de Candiano De statua Libertăţei dân Ploesci n-a auzit, De bonjur, de Carmaniola el nu ştie negreşit. Da' o să-l vedeţi. Hai iute! Şi-o luă pre Zenaida De un braţ. Colindă ceata pân rovinele ca crida Tot cântând un cântec aprig:

  Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!

  Uriaşilor, e vremea! Bunilor, sculaţi la arme!

  Nu simţiţi în inimi flăcări? Nu vreţi spada s-apucaţi?

  Lepădaţi dân suflet lenea, priimiţi în suflet larme

  Şi în mândrele cazarme

  Ca vultanii să strigaţi:

  Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!

  Îşi sfâşie pelicanul peptul să mănânce puii. Voi de ce să păstraţi viaţa? Şi la ce v-ar folosi? Râvniţi floarea pe mormânturi, râvniţi dafinul statuii Şi văpaia flăcăruii Aideti a o înteţi:

  Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!

  Unii vivă în desfrâuri, alţii vivă în durere. Ferbe indignaţiunea în popolul suveran. Vrem o constituţiune, nu despotică putere, Să-ndrăznim doar a o cere Şi-o să vie momentan!

  Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!

  Nu mâncaţi de la zaveră şi zdrobiţi reacţiunea! Cereţi, cereţi într-un strigăt sufragiu universal Asta ni-este idealul, asta ni-e ambiţiunea: Propăşască naţiunea! Vivat Teatrul National!

  Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!

  Se curmă la jumătate însă cântul, că în zare Puşcătură să aude, focuri-focuri bate-n mare Şi să-nalţă dân tufişuri. Ce? Moroi sau pricolici? Nu, e om ce suie-n aer, atârnat de trei elici! Cu aripe ca de şoarec sburător, dân cherestea, Către ceata-nmărmurită iată, mări, că sosea: Leonidas e, bărboiul la genuche îi ajunge, Anteriu poartă pre sine, iminei cu boturi lunge, Brâu dă lefegiu, da-n locul dă jungher şi dă pistoale Are pile, şurubelniţi şi burghie cu spirale.

  Vine-n zbor, poartă în spete un ţilindru cu piston, Ochilari pre nare large, iar în mâni un faust-patron.

  — Anghelos! Holbează grecii ochi ca ouăle dă gâscă, Dară Zoe, bărbătoasă, izbucni dodat în râs, că

  Ăl cu barba tutunie ş-anteriu ca dă la Atos

  Brusc se prăvăli dân ceriu la picerele lui Tatos, Cel pă care mehanismul îl ferchezuise-aşa

  Că-a Chanel dă la o poştă şi-a Lancome o fresh putea.

  Să ridică însă-ndată cum în Dante Aligher

  („Iadul”, cântul zece) saltă din mormântul cel dă fer

  Farinata, şi-i înfruntă pă piraţii cei cu spange:

  — Voi, nelegiuiţi, vreţi aur? Aţi venit aci-n falange Pentru aur? Nu ştiţi oare care aur e mai bun? Talerul şi mahmudeaua sunt a omului nebun.

  Zimţii dă florin sunt solzii care dracu-i poartă-n spete.

  Guldenul mare ca roata dâmprejur dă sfârc la fete

  La fel duce în ispită, firfiricul şi carboava

  Ca şi filtrul dă amoriu picură-şi în sân otrava, Lira minte, rubla-nşeală, ţechinul te măsluieşte

  Şi Mamona când vrei aur scuipă-n palme şi rânjeşte.

  Aur! Aur! Şi judanii au întors lui Moisi buca

  La viţelul cel dă aur dând năvală. Matracuca

  Dân Apocalipsă, Roma, ce lui Amor inimică-i

  Aur vrea. Şi voi vreţi aur? Uite ceasul care-l ticăi

  Pre sub nasul vost.

  Şi scoasă un ceasornic cu capace Pre cari scrie Cave Tempum cu sgârieturi dibace. Tot dă aur lucitoriu