iaste el, în filigran Cum îşi lasă şi cahfeaua dungele pă filigean. Toţi bărboşii cu basmale, cu cercei şi cu inele Răpeziră deşte grase şi deschisă tăşticele Şi-nhăţase cel mai iute greu ceasornicul gălbui

  Cum o coţofană ciobul. Însă vai dă mama lui! In o clipă discul d-aur cu cadran încondeiat Bubui cu sgomot groaznic şi vui înfricoşat Numa-n zdrenţe dă rămase gros-obraznicul acela Şi-un văzduh ieşi, ce moaie toţi genuchii, dă cad lela Hoţii. Şi îşi luă ciudatul ins vorbirea de la cap:

  — Cicmigeaua e mormintu-ţi şi beşlicul i-un harap Cu ferman venit să-ţi prinză guşa-n coardă de mătasă. Icrele dă aur grele sunt cocoaşa ce te-apasă.

  Voi, listopiraţi, acuma ţineţi minte ce vă spui: Omul n-are numai maţe, să le-ndoape cu lămui Cu fripturi şi cu plăcinte, cu halvale şi ghidem, Nu-i burduf pentru vinaţuri omul, nu-i un eritem, Nu-i o ploşniţă ce sânge suge până-şi umflă rânza, Nu-i păduche ce-şi piteşte ouăle pre după pânza Care cusătură face. Omul duh e, sete pură De ştiinţă, vas prea nobil ce primeşte-nvăţătură. Voi, ce nu ştiţi nici a scrie şi nu ştiţi de Aristot, Ca pre boi fără simţire, ca pre ţapi eu vă socot. Aurul ştiinţa iaste, bogăţia adevăru-i, Mehanismul ce roteşte ceriul. Însă nu mai stărui. Margaritas ante porcos. Zoe, cine sunt aceşti?

  — Om nebun şi tot mai capiu pre cât tu îmbătrâneşti, Sunt prieteni, Manoil e şi-a lui soră Zinaida, Care Iancu Aricescu îţi scrisese dân firida

  Unde l-au ascuns-au fiara ce domneşte la munteni, C-or să vină să te vază. Cauzaşi sunt, ploeşteni.

  — De-i aşa, iertată fie-mi firea asta păcătoasă. Adevăru-i că nu merge nici piston şi nici chiulasă Şi cureaua cea dă piele dă rechin a cam pleznit Dă la astă invenţiune: „Mehanismul dă vâslit

  Pân văzduh.” Turbat sunt d-asta. Însă am aci un şip

  Unde licăre-antidotul fără care nu e chip

  Să vă mai sculaţi vrodată pă picere. Aide, sus!

  Cum lui Lazăr îi grăise-n Evanghelie Iisus.

  Îi pofti în casă-ndată chir Ampotrofagul, cari înviase pân minune şontorogii, palicarii.

  Manoil îi spusă planul: c-o beşică să să suie

  Tocma-n Turnu Colţii care-n Bucureşci mai mare nu e, Şi acolo să răpească domnitorul cel tiranic

  Ce va urmări cornetul pe al cerului zăbranic.

  Să gândi Ampotrofagul şi răspuns dădu dăştept:

  — Veac al nouăşpe! Te laud cu tot duhul meu dân pept!

  Secul ce-ai făcut dân omul cu-apucări dă animal

  Frate drept al veciniciei şi al Domnului egal!

  Secul nobil unde-mi place a trăi în veci dă veci!

  Vezi pân sticle-n microscoape fojgăieli dă parameci, Pân luneturi vezi vâlvoare de-nstelări ce nici nu cugeti, Roţi dinţate-nvârt curele la batelurile bugeţi

  Ce rotesc pe ape zbaturi şi fum negru scot dân coş;

  Bielele să-nvârte iute ca dervişii fioroşi, Pre pământ locomobiluri iar în ape batiscafuri, Dirijabile vărgate intră-n nouri ca-n pilafuri, Telegraful bate depeşi ce dân stâlp în stâlp aleargă

  Şi-un velociped te duce unde vrei, în lumea largă, Ba şi-n lună de-ţi năzare, în ghiuleaua de obuz

  Poţi s-ajungi, şi stai tot drumul ca sămânţa în harbuz.

  Preste tot e propăşire, propăşire infinită, Fabrice ş-ateliere unde munca e velită, Da, travaliul ce face însul ca egal cu zeii.

  Cură electricitatea ca la Cana Galileii

  Vinul cel făcut dân apă chioară. Însă nu primesc

  A uza de propăşire într-un scop politicesc.

  Vodă-i un tiran, îmi ziceţi? Şi ce-mi pasă? Pentru mine

  Mai neînsemnat el este ca o muscă dă latrine, Că nu ştie nici dă Volta, nice dă Flammarion.

  — Da nu-ţi pasă dă orfanii ce munceşte la patron? În ateliere-şi scuipă ofticoşi ai sei bojoci.

  Cu-a sărmanilor obidă voieşti tu ca să te joci? Să îţi pun în faţă, oame, jalnica icoană-a terii: Uvrierul întră-n crâşme cum să lasă geana serii Şi să-mbată cu rachie ca să uite dă amar. Lefuşoara-i întră toată în chimir de cârciumar, Iar acasă pruncii plânge iar fămeia-nnebunită Să chiorăşte-n ochi dă lampă, vede acul ca prin sită, Tot ce fost-au frumuseţe-n chipul ei acum mâncat e. Scofâlcită e, ca ceara i-e obrazul. I să zbate Inima în pept şi plânge. Dar ţeranul nu îl vezi Cum să târâie ca verme pân câmpii şi prin livezi Rumegat de scrofuloză şi podagră şi-mbeznare? Nici o rază dântre nouri nu îi râde-n desperare. El doar cu căciula-n mână ce mâncată e de molii îl înghite cimitirul, zidurile sfintei Golii, Când zapciu-i cere dijma el dă pielea de pe spete. Umilit, Ampotrofagul sta cu ochii în părete.

  — Ai grăit cuminte, Zoe, apriga mea soţioară. Adeverul soţial eu îl zăresc întâia oară.

  Orb am fost la suferinţe şi la diavol m-am vândut.

  Calpă e ştiinţa toată dacă inema-i dă lut.

  Arte şi ştiinţe nu sunt decât simple bagatele, Mai folositoare iaste o păreche de obiele

  Decât tot ce scris-au vanii de Diderot şi D'Alembert:

  Nu perpetuum mobile să visăm, ci falanster

  Unde toţi egali să fie, să lucreze toţi cuminţi.

  Da, vreu ştinţă angajată, da, vreu artă cu tendinţi!

  Ştiu ce-ţi trebui, Manoile: dirijabilul îl ţin în hambar. Cu cinci elice-i şi mătasa de nanchin Zugrăvită-i c-un balaur ce îşi muşcă de dân coadă.

  Dar el tace, că deodată să iveşte o iscoadă Scoţând capul dântr-o pâlne unui antic gramofon. Pe Languedoc el îl salută şi-i grăieşte monoton:

  Mudromu i cestitomu i plemenitonxu Monsieur Languedoc Briliant, i pak dau ştire domnietale za lucrul inglesului, că ştiu de la omin de crezut vrenici că să-ndreaptă spre Hosna corăbii ce sunt trimese să prinză pre un Manoli sân Negruţ dân Lereşti care aciuat ar fire în ostrovul ce ţi-am spus. Scoală-te grabnic cu casa ta şi aleargă la adăpost şi ascunde-te că e primejdie de cap. Şi au trimes inglesul opt barce mari cu bombarde dă cioaie şi ducul lor iaste un lotru ce Mortimir să chiamă şi