În primul rând, mi-a amintit de discursul lui Ceauşescu. Ziua de 1 octombrie 1968 avea pentru mine o semnificaţie anume. În acea zi, la ora opt, am păşit în biroul şefului meu, V. I-am spus „bună dimineaţa“; el mi-a răspuns: „Ce mai faci, transfugule?“. Era o glumă, dar una semnificativă. Mă întorsesem cu o seară înainte de la Paris, cu inima îndoită. Concediul meu se isprăvea în acea zi sau, mai bine zis, eram la limita extremă pentru a nu mă afla în ilegalitate. Ei însă se aşteptaseră să revin mult mai devreme, în cursul lui septembrie. Dar nu dădusem nici un semn de viaţă. Ştiindu-mă în Franţa, au început să se teamă că am fugit în străinătate, că „am rămas“, cum se spunea. În fiecare toamnă se numărau bobocii, adică cine mai era încă în ceata de gâşte şi cine se răzleţise. Poate că avuseseră la catedră şi unele informaţii (prin turnători?), căci eu ezitasem cu adevărat să revin. Avusese loc invazia Cehoslovaciei, se anunţau vremuri grele, era un moment potrivit pentru fugă, „zar de fugă“, cum se spune la table (am povestit aiurea ce am trăit în momentele acelea).

Am găsit totuşi în ţară o stare de entuziasm, cvasiisterică. Ceauşescu ţinuse, în momentul invaziei Cehoslovaciei de către ruşi, în 22 august, acel discurs defensiv care-i electrizase pe români, umblase la fibra naţionalistă, la antirusismul nostru istoric. Consecinţa era că se formau „brigăzi patriotice“. Oamenii, chiar şi cei cu mari reţineri faţă de politica Partidului, se buluceau să intre în Partidul Comunist. Însuşi Paul Goma, pe care eu nu-l cunoscusem încă, dar a cărui reputaţie de intransigenţă exista, se înscrisese în partid, devenise pentru scurt timp comunist (menţionez asta fiindcă îi impresionase pe unii, era comentat). Ei bine, în acel moment de nebunie despre care s-a spus pe drept că, dacă ar fi avut loc alegeri libere, Ceauşescu le-ar fi câştigat împotriva oricărei opoziţii – mai precis, în acea zi de 1 octombrie 1968, zi inaugurală a noului an universitar –, dictatorul comunist ţinea în Piaţa Universităţii un discurs care a trecut neobservat, dar din care eu am remarcat pasajul citat mai sus, fără să-i acord încă importanţa cuvenită.

Discuţia dintre psihiatri nu începuse în acel moment. Nu începuse nici în opinia publică. Nu exista subiectul, deşi, fără îndoială, existau aplicaţii ale metodei în URSS, dar şi în România. Ce nu se petrecuse încă era semnalul de alarmă tras de Bukovski. Trebuie să reflectăm la impactul extraordinar al cuvântului. În conştiinţa noastră nu a existat problema decât atunci când a existat cuvântul lui Bukovski. Dar mai era ceva. Ceauşescu exaltase întreaga ţară cu discursul lui din 22 august 1968. Pe de altă parte, eram într-un moment de vârf al liberalizării, aveam impresia că multe opinii care fuseseră înăbuşite se puteau exprima atunci. „Liberalismul“ ceauşist avea să se dovedească foarte fragil... dar mai ales discursul lui despre nebunie dovedea cât de limitată era dorinţa conducătorului de-a accepta opiniile divergente. Am scris mai târziu că persecuţiile psihiatrice erau varianta soft a represiunii politice: „Putem admite orice părere, tovarăşi. Dar nebunia se condamnă prin ea însăşi, ea este prin definiţie aberantă. Există o limită de nedepăşit, care este limita bunului-simţ. Şi această limită este aceea a sănătăţii mintale“, spunea implicit Ceauşescu.

Iată, în plin elan de liberalizare şi independenţă, atunci când zevzecii „muncitori, ţărani, intelectuali“ se întreceau în entuziasm la adresa straşnicului român Ceauşescu, ni se servea acest borş stricat al „normalităţii“ mintale, cu ameninţări nedisimulate (cămăşi de forţă, neuroleptice), iar noi îl sorbeam ca pe cea mai delicioasă licoare.

În acea toamnă 1968 nu m-am înscris în partid, nici în brigăzile patriotice care să se opună sovietelor în caz de invazie. Niciodată nu mi-am putut depăşi fundamentala mefienţă faţă de el. Cel puţin atât. Dar să spun că am văzut atunci, pe loc, divergenţa profundă între discursul liberator şi această viziune pervers de limitată, ultraîngustă, despre ce avem şi ce nu avem voie să gândim? Nu, n-am văzut-o. Nici eu, nici ceilalţi, membri şi nemembri ai „clasei“ noastre intelectuale.

Trei ani mai târziu, pe vremea când aveam acea discuţie cu P., care aparent găsea că Ceauşescu are dreptate, că trebuie să fii nebun să conteşti un regim atât de zdrobitor de puternic, se mai întâmplaseră unele lucruri ce ar fi trebuit să ne dea de gândit.

Am asistat la o serie de discuţii (informale, dar se refereau la şedinţe speciale de la Minister, de la Securitate, organizate spre a dezbate aceste probleme) între mai-marii noştri din psihiatrie despre măsurile de siguranţă, despre spitalele speciale a căror activitate trebuia să fie perfecţionată. Teoretic, era vorba despre toţi bolnavii psihici periculoşi. Ca asistent al Clinicii, mă găseam adesea în situaţia de-a fi alături de V., care cumula funcţia de profesor la cel mai mare Centru Metodologic din ţară cu cea de superresponsabil al psihiatriei din România. G.M., un ardelean cu obrazul trandafiriu şi bonom, era şi el membru al Clinicii şi, în acelaşi timp, responsabil al psihiatriei în Ministerul Sănătăţii. A.N., directorul spitalului şi pe faţă omul Securităţii, era prin preajmă. Îi auzeam vorbind despre acele „spitale speciale“, dar nu despre eventuala ameliorare a condiţiilor de îngrijire a bolnavilor psihici periculoşi (schizofreni violenţi, epileptici ucigaşi şi câţi ar mai fi putut exista), ci despre garduri de sârmă ghimpată, câini-lup... cu alte cuvinte, despre transformarea acestor spitale în lagăre de concentrare. Ceea ce s-a şi produs. După cum am avut prilejul să văd la Poiana Mare. Dar nu anticipez. Cert e că acum, în mediile psihiatrice sus-puse, exista o mare excitaţie. Pe care eu nu aveam s-o pricep decât puţin câte puţin.

Nu posed note din acea vreme şi, prin urmare, nu mai pot reconstitui secvenţa în timp a experienţelor pe care le voi relata mai departe. Dar, atâtea câte