asigura că se va întrema mult mai repede în camera sa, bucurîndu-se de frumoasa privelişte a mării şi de aerul înviorător.

De mai multe ori stărui pe lîngă Gédéon Spilett să pornească, dar reporterul se temea că rănile lui Harbert, doar în parte vindecate, să nu se deschidă pe drum. De aceea, nu încuviinţa încă transportarea.

Se petrecu totuşi un lucru, care-l făcu pe Cyrus Smith şi pe cei doi prieteni ai săi să dea ascultare rugăminţilor băiatului. Nu ştiau însă cîtă durere şi cîte remuşcări avea să-i coste hotărîrea asta !

Era în ziua de 29 noiembrie. Pe la ora şapte dimineaţa, pionierii stăteau de vorbă în camera lui Harbert, cînd îl auziră pe Top lătrînd zgomotos.

Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Pencroff puseră mîna pe puştile lor, totdeauna încărcate şi ieşiră din casă.

Top alergă pînă la gard, sărind şi lătrînd. Nu părea să latre de supărare, ci de bucurie. Venea cineva ! Da !

Nu poate fi un duşman. Poate Nab ? Sau Ayrton ?...

În clipa aceea, cineva sări gardul, căzînd la picioarele lor.

Era Jup, domnul Jup în persoană, pe care Top îl primi cu multă prietenie.

— Jup ! strigă Pencroff.

— Să ştiţi că ni l-a trimis Nab ! spuse reporterul,

— O fi avînd un bilet la el, răspunse inginerul.

Pencroff se repezi la maimuţoi. Dacă Nab dorea să le vestească ceva deosebit, el nu putea găsi un sol mai iute şi mai sigur, care să treacă pe unde nici Top n-ar fi putut să se furişeze.

Cyrus Smith nu se înşelase. De gîtul lui Jup atîrna un săculeţ şi în săculeţ era un bileţel scris de mîna lui Nab.

Cît de mare fu durerea lui Cyrus Smith şi a tovarăşilor săi, cînd citiră următoarele cuvinte:

„Vineri, ora şase dimineaţa. Platoul cotropit de ocnaşi! Nab”.

Se uitau unul la altul fără să scoată o vorbă. Intrară apoi în casă. Ce era de făcut ? Ocnaşii pe platoul Grande-Vue însemna prăpăd, jaf, distrugere!

Cînd inginerul, reporterul şi marinarul intrară în casă, Harbert înţelese după feţele lor că situaţia se înrăutăţise, şi cînd îl văzu şi pe Jup, nu se mai îndoi că o nenorocire ameninţa Casa de Granit.

— Domnule Cyrus, spuse el, vreau să plec. Pot să suport drumul. Vreau să plec.

Gédéon Spilett se apropie de Harbert, îl. privi cu atenţie, apoi hotărî:

— Plecăm !

Hotărîră să-l transporte pe o targa sau cu căruţa, în care vor aşeza o saltea şi pe. care o vor conduce cu cea mai mare băgare de seamă, pentru a nu zdruncina prea tare băiatul. Targa l-ar fi zdruncinat mai puţin, fireşte, dar era nevoie de doi inşi care s-o poarte, ceea ce însemna doi puşcaşi mai puţin, în cazul cînd ar fi fost atacaţi pe drum.

Căruţa fu trasă în faţa casei. Pencroff înhamă un onaggas, iar Cyrus Smith şi reporterul îl ridicară pe Harbert cu saltea cu tot şi -l aşezară în fundul căruţei, între loitre. Vremea era frumoasă, şi razele strălucitoare ale soarelui se strecurau printre crengi.

— Armele sînt pregătite ? întrebă Cyrus Smith.

Erau pregătite. Inginerul şi Pencroff, înarmaţi fiecare cu o puşcă, iar Gédéon Spilett cu o carabină erau gata de drum.

— Cum te simţi, Harbert ?, întrebă inginerul.

— Fiţi liniştit, domnule Cyrus, răspunse băiatul, n-am să mor eu pe drum.

Se vedea că bietul copil se străduia din răsputeri să facă faţă situaţiei şi că printr-o încordare grozavă căuta să-şi adune puterile sleite.

Inima inginerului se strînse. Nu-i venea să pornească. Ştia însă că lucrul acesta l-ar fi deznădăjduit, l-ar fi omorît poate pe Harbert.

— Să pornim ! spuse Cyrus Smith. Deschiseră poarta ţarcului. Jup şi Top, care ştiau cînd trebuie să tacă, ieşiră cei dintîi; urmă apoi căruţa, după care poarta fu închisă şi onaggasul, mînat de Pencroff, porni încet la drum.

Ar fi fost desigur mai potrivit să apuce o altă cale decît aceea care ducea de-a dreptul de la stînă la Casa de Granit, dar căruţa ar fi înaintat cu greu prin pădure. Se văzură deci siliţi să urmeze calea bătută, deşi se putea s-o fi descoperit şi ocnaşii.

Cyrus Smith şi Gédéon Spilett umblau de o parte şi de alta a căruţei, gata să respingă orice atac, cu toate că erau siguri că ocnaşii nu părăsiseră încă platoul Grande-Vue. Biletul lui Nab fusese, fără îndoială, scris şi trimis de îndată ce apăruseră tîlharii. Ori pe acest bilet scria ora şase dimineaţa şi sprintena maimuţă, obişnuită să vină la stînă, străbătuse cele cinci mile în trei sferturi de oră. De aceea, în momentul de faţă, pionierii socoteau că drumul era sigur, aşteptîndu-se la un atac doar în jurul Casei de Granit.

Cu toate acestea, înaintau cu băgare de seamă. Top şi Jup, care era înarmat cu un ciomag, alergau mereu înainte sau cercetau pădurea de o parte şi alta a drumului, fără să vestească vreo primejdie.

Căruţa, mînată de Pencroff, înainta încet, şi o oră mai tîrziu, adică pe la opt şi jumătate, făcuseră patru mile din cinci, fără să fi fost tulburaţi de nimeni.

Drumul era pustiu, pustie şi pădurea Jacamarului, cuprinsă între lac şi rîul Mercy. Desişurile păreau la fel de pustii, ca şi în ziua în care pionierii puseseră piciorul pe insulă.

Se apropiau de platou. Mai aveau o milă pînă la podeţul de pe pîrîul Glicemiei, pe care Cyrus Smith era sigur că îl vor găsi lăsat, deoarece, pe oriunde ar fi pătruns ocnaşii, ei trebuiau să fi coborît podul pentru a-şi asigura retragerea.

În sfîrşit zăriră marea printre ultimii copaci. Căruţa înainta însă încet şi nici unul din apărătorii ei nu putea s-o părăsească.

Deodată, Pencroff opri onaggasul, strigînd cu o voce îngrozitoare:

— Ah, nemernicii! Şi cu mîna arătă un fum gros, ce se ridica deasupra morii, a grajdurilor şi a coteţelor.

În mijlocul vîlvătăilor alerga de colo-colo un om. Era Nab.

Tovarăşii săi scoaseră un strigăt. Nab îl auzi şi se repezi spre ei.

Ocnaşii părăsiseră de vreo jumătate de oră platoul, pe care îl devastaseră !

— Şi Harbert ? strigă Nab.

Gédéon Spilett întoarse capul spre căruţă.

Harbert leşinase.

 

CAPITOLUL X

Harbert e transportat la Casa de Granit. Nab povesteşte ce s-a întîmplat. Cyrus Smith se duce pe platou. Praf şi pulbere.