Pionierii uitară pentru o clipă primejdia ce ameninţa Casa de Granit, ruinele de pe platou şi chiar ocnaşii. Oare drumul îl slăbise pe Harbert sau îi pricinuise leziuni interioare? Reporterul nu ştia ce să creadă. Pionierii erau cu toţii pradă deznădejdii.

Căruţa fu trasă la cotul rîului. Făcură apoi o targa din cîteva crengi şi aşezară pe ele salteaua pe care zăcea băiatul leşinat. Peste zece minute, Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Pencroff erau la poalele falezei, lăsîndu-l pe Nab să ducă pe platou căruţa.

Porniră ascensorul şi în curînd Harbert era întins pe patul lui din Casa de Granit.

Îngrijirile tovarăşilor săi îl făcură să-şi revină. Zîmbi, revăzîndu-se în camera lui, dar de-abia fu în stare să şoptească cîteva cuvinte, atît era de slăbit,

Gédéon Spilett îi cercetă rănile. Se temea să nu se fi redeschis, fiindcă ştia că nu erau încă bine vindecate. Dar nu era aşa. Atunci, cărui fapt se datora leşinul lui Harbert ? De ce se simţea rău băiatul ?

Tînărul fu cuprins de un somn zbuciumat şi Pencroff cu reporterul rămaseră lîngă patul său.

Între timp, Cyrus Smith îi povesti lui Nab cele petrecute la stînă, iar Nab îi istorisi ce se întîmplase pe platoul Grande-Vue.

Abia cu o noapte înainte se arătaseră ocnaşii la marginea pădurii, în apropierea pîrîului Glicerinei. Nab, care stătea la pîndă lîngă coteţe, trăsese numaidecît asupra unuia dintre piraţi, care se pregătea să treacă apa. Noaptea fiind întunecoasă, el nu-şi dăduse seama dacă glontele îşi atinsese ţinta. Oricum, aceasta nu fusese de ajuns şi banda nu bătuse în retragere. Nab se întorsese repede la Casa de Granit, unde cel puţin se afla în siguranţă.

Nu ştia însă ce să facă. Cum să împiedice devastarea platoului ? Prin ce mijloc să dea de veste tovarăşilor săi ? De altfel nu ştia nici ce făceau cei de la stînă.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi plecaseră în ziua de 11 noiembrie şi acum erau în 29. De nouăsprezece zile Nab n-avusese alte ştiri, decît acelea aduse de Top; ştiri foarte rele: Ayrton dispărut, Harbert grav rănit, inginerul, reporterul şi marinarul siliţi să stea închişi la stînă !

„Ce e de făcut ?” se întreba bietul Nab. Ştia că pentru fiinţa lui n-aveau de ce se teme, căci ocnaşii nu puteau să-l ajungă în Casa de Granit. Dar ce se va întâmpla cu lucrurile, plantaţiile — toată munca lor ameninţată de piraţi ? Trebuia neapărat să-l întrebe pe Cyrus Smith ce era de făcut sau să-i vestească cel puţin primejdia ce ameninţa platoul.

Nab se gîndi atunci să-l trimită pe Jup cu un bilet. Ştia că urangutanul era deosebit de inteligent. Jup înţelegea cuvîntul „stînă”, care fusese rostit de multe ori în faţa lui şi îşi aminti că foarte adesea maimuţoiul condusese căruţa într-acolo împreună cu Pencroff. Vremea era potrivită, căci nu se luminase încă de ziuă. Nab era sigur că maimuţa va şti să treacă fără să fie simţită prin pădure şi de altfel, chiar dacă ar vedea-o ocnaşii, ar lua-o drept unul din locuitorii pădurii.

Nab nu mai stătu la îndoîală. Scrise biletul şi-l legă de gîtul lui Jup; duse maimuţa pînă la uşa Casei de Granit, desfăşură pînă la pămînt o frînghie lungă şi apoi repetă de mai multe ori:

— Jup ! Jup ! Stînă !

Animalul înţelese, apucă frînghia şi, lunecînd repede pînă jos, se făcu nevăzut în beznă, fără ca ocnaşii să-l fi zărit.

— Bine-ai făcut, Nab, spuse Cyrus Smith, dar dacă nu ne vesteai, făceai poate şi mai bine !

Vorbind astfel, Cyrus Smith se gîndea la Harbert, a cărui stare părea să se fi înrăutăţit foarte mult de pe urma călătoriei.

Nab îşi isprăvi istorisirea. Ocnaşii nu se arătară pe plajă. Necunoscînd numărul locuitorilor de pe insulă, socoteau Casa de Granit bine apărată. Ei îşi aminteau numeroasele împuşcături ce-i întîmpinaseră în clipa debarcării, din diferitele puncte ale stîncilor şi, fără îndoială, nu vrură să se expună. Platoul Grande-Vue era însă deschis şi apărat de bătaia focurilor Casei de Granit. Acolo ocnaşii dădură frîu liber pornirii lor prădalnice, distrugînd şi dînd foc din simpla plăcere de a face rău. Dispăruseră cu o jumătate de ceas înainte de sosirea pionierilor, pe care îi socoteau încă retraşi la stînă.

Văzînd cele ce se petreceau, Nab se repezise afară din adăpost, se urcase pe platou şi, fără să se mai gîndească la primejdie, încercase să stingă focul ce mistuia coteţele. Luptase zadarnic împotriva flăcărilor, pînă în clipa în care căruţa pionierilor apăruse la marginea pădurii.

Acestea erau nenorocirile ce se abătuseră asupra Casei de Granit. Ocnaşii dovediră astfel că sînt un pericol permanent pentru locuitorii insulei Lincoln, care pînă atunci trăiseră liniştiţi, dar care acum se puteau aştepta la nenorociri şi mai mari!

Gédéon Spilett rămase împreună cu Pencroff la Casa de Granit, ca să-l îngrijească pe Harbert, iar Cyrus Smith, întovărăşit de Nab, porni să cerceteze stricăciunile făcute.

Din fericire, ocnaşii nu se apropiaseră de Casa de Granit, căci altfel atelierele Căminului n-ar fi scăpat neatinse.

Ar fi fost totuşi mai uşor de înlocuit decît ruinele rămase pe platoul Grande-Vue.

Cyrus Smith şi Nab se îndreptară spre rîul Mercy şi o luară de-a lungul malului stîng, fără să întâlnească nici o urmă care să trădeze trecerea ocnaşilor pe acolo, nici dincolo de rîu, nici în pădure, unde nu se vedea nimic ce-ar fi putut da de bănuit.

Ar fi fost tot atît de posibil ca ocnaşii să fi fugit cînd i-au văzut întorcîndu-se la Casa de Granit sau să se fi înfundat în pădurea Jacamarului, după devastarea platoului, fără să ştie nimic de întoarcerea pionierilor.

Dacă prima presupunere era cea bună, inginerul era sigur că nemernicii se vor întoarce la stîna lipsită de apărare, unde ştiau că vor găsi rezerve preţioase pentru ei.

Dacă a doua presupunere era cea adevărată, atunci se putea ca ei să se fi întors în ascunzişul lor, aşteptând prilejul să reînceapă atacul.

Bine ar fi fost să li se taie aceste căi, dar orice măsură împotriva lor era legată de starea lui Harbert. Pentru a porni împotriva ocnaşilor, Cyrus Smith avea nevoie de toate forţele, ori în