Cărți «Ion dowloand free .PDF 📖». Rezumatul cărții:
— Da? zise tânărul roșindu-se deodată până-n vârful urechilor. Nu știam nimic... Eu n-am fost... înștiințat...
Bâlbâia, foarte încurcat. Și mai ales se rușină în fața țăranilor care acum zâmbeau batjocoritor.
— Ieri mi-a venit ordinul... Telegrafic... Dacă te vedeam prin Armadia, te preveneam! zise Herdelea scoțând telegrama și arătându-i-o cu cruzimea biruitorului. Uite, colega! E iscălit chiar de inspectorul cel nou...
— Da... da... desigur... mergem... Predau... cum nu... murmură Zăgreanu neputându-și veni în fire de emoție... Mă mir însă că pe mine nu m-a înștiințat... Ce are a face? Probabil c-o să-mi vie pe cale oficială... Nu-i nimic, mă rog...
— Negreșit, firește, trebuie să-ți vie, aprobă bătrânul cu superioritate.
La școală, copiii avură bucurie în ochi văzând că intră Herdelea care-i și trimise în curte să se joace până ce ia dânsul în primire averea statului. Pe urmă, după ce plecă Zăgreanu, începu lecțiile cu atâta pasiune și emoție, ca și când ar fi fost pentru întâia oară în fața unei clase. Deschise ușa, să intre aerul proaspăt, înviorător al primăverii. Și copiii nepricepuți ascultau și răspundeau ușurați, parcă în locul tatălui vitreg s-ar fi reîntors tatăl lor cel bun și adevărat.
În pauza de la amiază Herdelea, vrând să-l vadă întreg satul, porni pe Ulița din dos, schimbând câte-o vorbă la fiecare ogradă, și ieși în capătul dinspre Sărăcuța. Belciug era în cerdacul casei sale, cu hainele pătate de var și de tencuială, căci adineaori venise și el de la biserica nouă unde zidarii lucrau de zor.
— Noroc, Ioane! Voinic, sănătos? îi strigă Herdelea cu glas cald, prietenesc.
— Mulțumesc lui Dumnezeu, Zaharie! Mă mai târăsc și eu cum pot, răspunse preotul zâmbind și apropiindu-se de portiță.
— Știi că mi-am luat iar școala în seamă, zise învățătorul cu o mândrie pe care nici nu încerca s-o ascundă.
— Bine că te-ai întors, Zaharie, slavă Domnului! Că Zăgreanu era o primejdie pentru toți! murmură Belciug serios și sincer.
Își strânseră mâna, dar nu-și mai ziseră nimic. Herdelea își urmă calea spre casă, unde voia să-și mănânce merindea, iar Belciug se uită după el o clipă, gânditor.
5
Când îi dădură drumul din închisoare, Ion parc-ar fi scăpat din pușcă. Îi bătea inima, strânsă-n clește de presimțirile rele. „Barem de n-ar fi copilul”, se gândea mereu, alergând pe șoseaua dintre Jidovița și Pripas.
Intrând pe poartă însă auzi limpede plânsul răgușit și slăbit al copilului. „Uite... uite... Așa mă bate Dumnezeu din senin!”
Petrișor, culcat pe spate, de-a curmezișul patului, gemea cu ochii închiși lăcrimați. În răstimpuri ridica mânușițele, le apropia și le tremura parcă s-ar fi căznit să-și smulgă o durere mare... Zenobia, la vatră, alegea cărbuni aprinși, tocmai vrând să-i descânte de deochi; Glanetașu însă, mai întristat, ședea pe marginea patului, șoșăind:
— Taci cu moșul, taci, taci, taci!
Ion își aruncă tot calabalâcul pe laviță și păși lângă pat.
— S-a dus, degeaba, s-a isprăvit! zise dânsul uitându-se o clipă în fața suptă și bolnavă a copilului.
— Amu lasă că n-a mai fi nimic... Pesemne l-a deocheat cineva, că oameni răi sunt destui! răspunse Zenobia, de la vatră, suflând în jăratic.
Glasul ei liniștit schimbă deodată groaza lui Ion într-o furie năprasnică. I se păru că maică-sa înadins vrea să-i ucidă copilul. Se întoarse la ea ca un nebun, îi puse mâna în păr și începu să-i care la pumni cu sete, răcnind:
— Îmi omori copilul, ai?... Într-adins... mi l-ai... omorât!...
De spaimă, dintru-ntâi Zenobia nici nu se gândi să se vaite, ci se făcu ghem, hâcâind sub lovituri. Trebui să sară Glanetașu, s-o scape din mâinile feciorului, luând astfel și dânsul câteva ghionturi în învălmășeală.
— Tulai, că m-a omorât tâlharul! zbieră acuma Zenobia zbughind-o afară în ogradă, cu părul vâlvoi. Tulai, oameni!... Tulai!...
Își potrivi năframa pe cap și apoi se întoarse iar în casă, blestemând vajnic pe Ion care, răcorit, se așezase la masă, cu ochii la copil, fără să audă altceva, afară de plânsul neputincios ce-l sfâșia ca niște împunsături de pumnal.
Zenobia, căutând totuși să-l îmbuneze, urmă pregătirile de descântec în care de altfel era mare meșteră. Aduse de la fântână o cofiță de apă, luă o ulcică plină și o așeză pe vatră. Apoi cu cleștele în mâna stângă, apucă un cărbune și-l slobozi în apa neîncepută, făcând îndată, cu un cuțit ce-l avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurând „nouă”. Puse alt cărbune, făcu altă cruce și numără „opt” și așa mereu până ajunse cu numărătoarea la unu. Jarul sfârâia ascuțit și bătrâna șopti trăgând cu ochiul spre Ion:
— Avai de mine că rău l-a mai deocheat cineva, plesni-i-ar ochii să-i plesnească!
În picioare și bătând mereu cruci în apă cu cuțitul, rosti pe urmă, domol, tărăgănat, abia înțeles:
— Preasfântă Maică Precistă, de-i deocheat Petrișor cu unu, dedeochi cu doi; de-i deocheat cu doi, dedeochi cu trei; de-i deocheat cu trei, dedeochi cu patru; de-i deocheat cu patru, dedeochi cu cinci; de-i deocheat cu cinci, dedeochi cu șase; de-i deocheat cu șase, dedeochi cu șapte; de-i deocheat cu șapte, dedeochi cu opt; de-i deocheat cu opt, dedeochi cu nouă, cu mâinile mele cu-amândouă! Petrișor să saie, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul luminat!... Și de-i deocheat de ochi căprii, și de-i deocheat de ochi negrii, și de-i deochiat de ochi mierii – descântecul