Cărți «Ion dowloand free .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Picură cu vârful cuțitului câțiva stropi de apă descântată în gura deschisă a copilului, apoi își muie degetele în ulcică și-i făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept și câte trei în fiecare talpă... Și îndată Petrișor încetă de-a mai plânge. Gemu însă greu, cu ochii mari, speriați parcă de o vedenie urâtă.
— Toți cărbunii au picat la fund, mormăi Zenobia vărsând dintr-odată apa din ulcică pe țâțâna ușii. A fost deocheat băiețașul dare-ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei stânjeni ochii care nu lasă-n pace suflete nevinovate!
Ion rămase nemișcat pe laviță cu cotul pe masă și nici nu se atinse de mâncarea ce i-o puse dinainte mamă-sa. Capul îi fierbea de gânduri negre... Într-un târziu, aruncându-și ochii pe fereastră, văzu trecând pe Herdelea. Sări în picioare, parcă l-ar fi opărit.
„Dumnezeu mi l-a trimis!” își zise dânsul repezindu-se în ogradă, cu capul gol, ca un zănatic.
Herdelea îl zări și se opri bucuros, întrebând:
— Când ai scăpat, Ioane?... Bine că ți-a ajutat Dumnezeu... Iaca, și eu mă întorsei la slujbă... Tocmai de la școală viu, c-am dat drumul copiilor de prânz...
— Îmi moare băiețelul, domnule învățător, gemu Ion în loc de orice răspuns. Mi se prăpădește, nașule... Și dacă moare, ce s-alege de mine? Ce să mă fac?
— Ce să moară?... Așa se îmbolnăvesc copiii...
— Moare, moare, nașule, simt că moare, stărui țăranul cu atâta convingere că Herdelea își pierdu zâmbetul de pe buze.
— Atunci cheamă doctorul, finule!
— Degeaba-i, nașule... Ce să facă doctorul dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? oftă Ion uitându-se drept în ochii învățătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa mea, nașule... Asta-i... Nu ți-am spus eu deunăzi?
— Rău, făcu Herdelea gânditor. Dacă-i așa, e rău...
— Ș-amu eu rămân iar pe drumuri, nașule, așa-i?... Toate pământurile se întorc înapoi de unde au venit, așa-i? întrebă țăranul atârnându-și ochii pe buzele învățătorului în așteptarea unei dezmințiri mântuitoare.
— De... Bine nu-i, nici vorbă, zise Herdelea încet, șovăind. Dar nici tocmai așa de rău nu-i, cum te temi tu... Că doar ești tatăl copilului și în caz de moarte, Doamne ferește, tu ești, tata e moștenitorul... Cel puțin așa cred eu...
— Dar socrul? Vasile Baciu? se holbă Ion necrezător.
— Apoi de... și el ar putea zice multe... Că ce a dat, pentru fata lui a dat... Dac-a murit fata și ar muri și copilul, te pomenești c-o să ceară să-i înapoiezi averea... De, știu eu?... Dar mai bine să căutați să vă înțelegeți, că vezi bine cum umblă judecățile, numai cu ponoase.
Ion rămase totuși mulțumit. Dacă-i vorba de învoială, apoi înseamnă că nu-i poate lua nimeni nimic fără luptă.
În casă Petrișor plângea iar, mai dureros. Dar lui Ion nu i se părea așa de sfâșietor plânsul ca adineaori.
A doua zi veni Vasile Baciu, care auzise că copilul trage să moară. Ion îi pândi toate mișcările. Vasile Baciu era liniștit; îl mângâie puțin și sfătui pe Zenobia să pună pe pântecele umflat al bolnavului tărâțe căldicele muiate în lapte dulce de la o vacă cu întâiul vițel. Numai la plecare spuse lui Ion:
— Nu trebuia să-l înțărcați așa de micuț... Amu dacă moare, ce te faci?
Avea în privire ceva iscoditor. Ion însă răspunse nepăsător:
— Ce să fac, socrule? O să-l îngropăm... Dacă nu i-a dat Dumnezeu zile, putem noi să-i dăm?
Vasile Baciu tuși puțin, parc-ar fi vrut să zică ceva și s-ar fi răzgândit.
— Apoi pace bună! murmură dânsul scurt, ieșind.
Ion începu de-acum să se gândească la înmormântare, socotind cât va trebui să cheltuiască și hotărând să-l așeze lângă Ana, că-i loc mai frumos și mai larg.
Apoi Petrișor se topi ceas cu ceas. A patra zi nu mai avu plâns, ci doar un horcăit aspru, ca și când tragi cu ferăstrăul într-un lemn prea tare... Atunci Ion aduse din Armadia pe doctorul Filipoiu. Când sosi însă cu doctorul, găsi copilul rece. Văzându-i burta umflată și vânătă ca o tobă, Filipoiu strânse din umeri:
— L-ați otrăvit cu cine știe ce bazaconii de mâncări... Dacă m-ați fi chemat până a nu se umfla, poate că-l scăpam...
După înmormântare Vasile Baciu, întunecat și posomorât, veni îndată la Ion care îl aștepta:
— Amu, ginere, să ne înțelegem omenește, zise dânsul fără mult înconjur. Ana a murit, copilul a murit... Dumnezeu să-i ierte, că-n mâna lui ni-i soarta și viața... Zestre ți-am dat destulă, Ioane. Și câtă nu ți-am dat, mi-ai luat-o tu cu puterea, c-așa ai vrut. Ai văzut că n-am zis nimic și ți-am dat tot. Că doar copilului meu îi dădeam... Nu grăiesc bine, Ioane?
Ion tăcu, cu ochii în altă parte. Vasile Baciu urmă, tot liniștit:
— Bine... Dar acuma, dacă a murit și Ana și copilul, cuvine-se ca ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Așa-i legea și omenia... De aceea am venit, să n-avem pe urmă sfadă și ocară...
— Da’ de ce să se întoarcă la dumneata ce-i al meu, socrule? zise Ion rece. Ce-i al meu, de ce să nu rămână tot al meu?
— Ce-i al tău, al tău să rămâie. Mie