Se repeziră cu toţii în cameră şi izbutiră să oprească băiatul, care voia să sară din pat; luîndu-i mîna, lui Gédéon Spilett i se păru că pulsul se întăreşte puţin...

Era ora cinci dimineaţa. Razele soarelui începeau să pătrundă în camerele Casei de Granit. Prevesteau o zi Iuminoasă, ultima zi a bietului Harbert

O rază alunecă şi pe masa de lîngă pat.

Pencroff scoase un ţipăt şi arătă un obiect aşezat pe masă...

Era o cutie mică, lunguiaţă, pe capacul căreia scria:

Sulfat de chinină

CAPITOLUL XI

Mister. Convalescenţa lui Harbert. Colţuri încă necunoscute ale insulei. Pregătiri de plecare. Prima zi. Noaptea. A doua zi. Perechea de casoari. Urme de paşi în pădure. Pe promontoriul Reptilei.

Gédéon Spilett deschise cutioara. Ea conţinea vreo două sute de mici buline albe, din care duse cîteva la gură. Amărăciunea lor îi înlătură orice şovăială, ţinea în mînă o cutie plină cu buline preţioase de chinină, cel mai bun leac împotriva acceselor periodice de friguri.

Trebuiau să-i administreze lui Harbert, fără întîrziere, medicamentul. Mai tîrziu vor afla ei cum ajunsese chinina acolo.

— Daţi-mi repede cafea, ceru Gédéon Spilett. Peste cîteva minute Nab aducea o ceaşcă aburindă. Gédéon Spilett amestecă vreo zece grame de chinină în lichid şi izbuti să-l facă pe Harbert să înghită amestecul.

Era şi timpul, căci al treilea acces se putea ivi oricînd.

Accesul însă nu avea să se mai ivească niciodată!

Speranţa înflorea din nou în sufletele tuturor. Puterea misterioasă apăruse din nou, într-o clipă de grea cumpănă, cînd nu se mai aşteptau la ajutorul ei !...

Peste cîteva ore, Harbert dormea liniştit şi pionierii putură discuta întîmplarea. Intervenţia necunoscutului era mai limpede ca oricînd. Dar cum pătrunsese el în timpul nopţii pînă în Casa de Granit? Lucrul era cu totul de neînţeles, după cum de neînţeles era întreaga purtare a „spiritului ocrotitor" al insulei.

În tot timpul zilei, Harbert primi din trei în trei ore cîte o doză de sulfat de chinină.

A doua zi, băiatul se şi simţea ceva mai bine. Fără îndoială, nu era vindecat, căci febrele intermitente sînt supuse revenirilor, dar acum pionierii aveau cu ce să-l îngrijească, aveau la îndemînă medicamentul care le trebuia ! Şi desigur că şi acel care-l adusese nu se afla departe ! Inimile tuturor erau pline de speranţă.

Şi oamenii nu se înşelau. Zece zile mai tîrziu, la 20 decembrie, Harbert intră în convalescenţă. Era desigur foarte slab şi ţinut la un regim sever, dar accesele nu mai apărură. De altfel, băiatul respecta cu sfinţenie tot ce i se spunea, dorind din tot sufletul să se facă bine.

Pencroff arăta şi el ca un om scăpat de la moarte. Era nebun de fericire, aiura parcă, iar pe Gédéon Spilett nu-l mai numea decît doctorul Spilett.

Nu le mai rămînea decît să dea de adevăratul medic.

— Las’ că-l găsim noi repeta marinarul.

Un lucru era sigur oricare ar fi fost omul, trebuia să se aştepte ca Pencroff să-l strîngă în braţe cu putere, ca un adevărat marinar.

O dată cu luna decembrie, luă sfîrşit şi anul 1867, an plin de grele încercări pentru locuitorii insulei Lincoln. Anul 1868 începu cu o vreme minunată şi cu nişte călduri tropicale, pe care, din fericire, briza mării mai izbutea să le domolească. Harbert prindea noi puteri şi de pe patul lui, aşezat la fereastră, trăgea în plămîni aerul sănătos încărcat cu sare, care îi dădea sănătate. începuse să mănînce, şi Nab îi pregătea nişte mîncăruri minunate, uşoare şi gustoase.

— Mai, mai să-mi pară rău că n-am tras să mor, spunea Pencroff.

În tot timpul acesta, ocnaşii nu se mai arătaseră prin jurul Casei de Granit. De la Ayrton n-aveau nici o ştire. Totuşi, inginerul şi Harbert mai trăgeau nădejdea să-l regăsească într-o zi, deşi tovarăşii lor nu se mai îndoiau de moartea lui. îşi dădeau însă cu toţii seama că nu puteau trăi în asemenea nesiguranţă şi erau hotărîţi să înfăptuiască expediţia lor, de îndată ce băiatul se va simţi bine. Trebuiau totuşi să mai aştepte o lună cel puţin, căci aveau nevoie de toate forţele coloniei, pentru a putea doborî pe ocnaşi.

Lui Harbert îi mergea din ce în ce mai bine. Congestia ficatului dispăruse şi rănile lui puteau fi socotite pe de-a-ntregul vindecate.

În cursul lunii ianuarie munciră mult pe platoul Grande-Vue, dorind să mai salveze din rămăşiţele recoltei de grîu şi legume, pe care voiau să le folosească drept seminţe pentru recolta viitoare. Cît despre refacerea coteţelor, a morii şi grajdurilor, Cyrus Smith socoti că era mai bine să mai aştepte. în timp ce tovarăşii lui şi el vor fi departe, ocnaşii erau în stare să viziteze din nou platoul şi, după obiceiul lor, să prade şi să incendieze iar totul. De aceea, aveau de gînd să înceapă aceste lucrări după curăţirea insulei de răufăcători.

Pe la mijlocul lunii ianuarie, tînărul convalescent începu să se scoale din pat cîteva ore pe zi. Puterile îi creşteau văzînd cu ochii, ajutat fiind de natura lui robustă. Harbert împlinise optsprezece ani. Era înalt şi făgăduia să devină un bărbat frumos şi vînjos. începînd de atunci, merse cu paşi repezi spre însănătoşire, sub supravegherea atentă şi îngrijirea severă a „doctorului Spilett”.

Către sfîrşitul lunii ianuarie, Harbert cutreiera platoul Grande-Vue şi plaja. Câteva băi de mare, făcute în tovărăşia lui Pencroff şi a lui Nab, îi grăbiră întremarea. Cyrus Smith socoti că venise timpul să hotărască ziua plecării. Aleseră data de 15 februarie. Nopţile foarte înstelate ale anotimpului aveau să le uşureze cercetările pe întreg cuprinsul insulei.

Începură pregătirile destul de importante pentru această călătorie. Pionierii juraseră să nu se mai întoarcă la Casa de Granit înainte de a fi omorît pe ocnaşi şi a-l fi regăsit pe Ayrton, dacă mai trăia. Pe de altă parte, erau hotărîţi să descopere ascunzătoarea necunoscutului, care veghea cu atîta grijă asupra lor.

Pionierii noştri cunoşteau bine toată coasta răsăriteană a insulei, de la capul Ghearei pînă la capul Mandibulelor, mlaştina Tadornelor, împrejurimile lacului Grant, pădurea Jacamarului, între cursul rîuiui Mercy şi al Pîrîului Roşu, după cum cunoşteau şi o parte din povîrnişurile de la poalele muntelui Franklin, unde îşi aşezaseră stîna.

Ei