Întunericul ţinu doar cîteva ore, pricinuit mai curînd de desişul de nepătruns al ramurilor, decît de lipsa soarelui. Tăcerea fu tulburată din cînd în cînd de urletele răguşite ale jaguarilor şi de strigătele maimuţelor, care păreau să-l supere mult pe Jup.

Noaptea trecu în linişte, iar a doua zi, la 16 februarie, pionierii îşi reluară mersul încet prin pădure,

În ziua aceea străbătură doar şase mile, căci la fiecare pas erau nevoiţi să-şi croiască drum cu topoarele, Procedînd ca nişte pionieri adevăraţi, călătorii cruţau copacii mari şi frumoşi - care de altfel ar fi cerut sforţări uriaşe din partea lor - doborînd mai curînd puieţii, astfel că drumul lor ocolea şi şerpuia mereu.

În cursul acelei zile, Harbert descoperi soiuri noi de copaci, cum erau ferigile arborescente, cu frunze frumos aşezate, şi roşcovi cu fructe dulci, lunguieţe, care plăcură mult onaggaşilor. Mai găsiră şi nişte conifere minunate din specia „kauri". Uriaşii aceştia, ale căror conuri verzi se ridicau pînă la două sute de picioare, creşteau în pîlcuri izolate. Coniferele acestea creşteau în număr mare în Noua Zeelandă şi erau la fel de vestite ca şi cedrii din Liban.

Specii noi de animale nu se vedeau. Zăriră însă, de departe, fără să se poată apropia de ele, o pereche de păsări de origine australiană, un fel de casoari, numiţi „emu”. Aveau vreo cinci picioare înălţime, erau acoperiţi cu pene cafenii şi cocoţaţi pe picioroange lungi. Top se repezi la ele, dar casoarii o luară la fugă, depărtîndu-se cu uşurinţă, deoarece goneau nemaipomenit de repede.

Mai găsiră cîteva urme ale ocnaşilor. Lîngă un foc, care părea stins de curînd, pionierii descoperiră nişte urme de ghete, pe care le cercetară cu multă atenţie. Măsurîndu-le una după alta în lăţime şi în lungime, ei aflară cinci urme deosebite. Cei cinci ocnaşi poposiseră fără îndoială aici; dar pionierii nu o găsiră pe a şasea, cea pe care o căutau şi care ar fi fost a piciorului lui Ayrton.

— Ayrton nu-i cu ei ! spuse Harbert.

— Nu, răspunse Pencroff, şi asta înseamnă că ticăloşii l-au omorît. Păcat că n-au o vizuină a lor, unde să-i înconjurăm ca pe nişte fiare sălbatice !

— Nu stau pe loc, ci, pe cît se pare, rătăcesc de ici, colo, răspunse reporterul. Socot, se vede, că e mai bine aşa, pînă ce vor deveni stăpînii insulei.

— Stăpînii insulei ? răcni marinarul. Stăpînii insulei ? Vocea i se sugruma, ca şi cînd o mînă de fier i-ar fi strîns gîtul. Spuse apoi cu un glas mai potolit:

— Ştiţi, domnule Cyrus, ce glonte am eu în puşcă ?

— Nu, Pencroff.

— Acela care a străbătut pieptul lui Harbert şi vă dau cuvîntul meu că glontele ăsta îşi va nimeri ţinta !

Dar această dreaptă răzbunare tot nu l-ar fi putut învia pe Ayrton, şi din cercetarea urmelor se părea că, din nefericire, nu mai era nici o nădejde să-l mai revadă vreodată !

În seara aceea, poposiră la paisprezece mile de Casa de Granit şi Cyrus Smith socoti că-i mai despart doar cinci mile de capul Reptilei.

Într-adevăr, pionierii ajunseră a doua zi la capătul peninsulei. Străbătuseră pădurea în toată lungimea ei, dar nu găsiseră nici un semn care să le arate unde era ascunzişul ocnaşilor sau ascunzişul şi mai tainic al misteriosului necunoscut,

CAPITOLUL XII

Explorarea peninsulei Serpentine. Popas la revărsarea rîului Cascadei. La şase sute de paşi de stînă. Gédéon Spilett şi Pencroff pleacă în recunoaştere. Întoarcerea lor. Înainte! O poartă deschisă. O fereastră luminată. La lumina lunii.

A doua zi, la 18 februarie, cercetară tot litoralul împădurit, ce se întindea de la promontoriul Reptilei pînă la rîul Cascadei. Pionierii scotociră cu de-amănuntul pădurea, care ocupa întreaga lăţime a peninsulei, pe o întindere de trei-patru mile. Copacii uriaşi şi rămuroşi dovedeau fertilitatea pămîntului, mai uimitoare aci decît pe tot restul insulei. Părea un colţ de junglă africană sau de pădure virgină de pe malul Amazonului, transplantată aici, în mijlocul zonei temperate. Lucrul acesta îi făcea pe pionieri să creadă că minunaţii arbori găseau în pămîntul acesta umed la suprafaţă, dar încălzit în adîncime de focuri vulcanice, condiţii neobişnuite într-o climă temperată. Peste tot dominau kaurii şi eucalipţii uriaşi.

Totuşi, pionierii nu veniseră să admire aceste frumuseţi. Ei ştiau de mult că în această privinţă, insula Lincoln putea să se ia la întrecere cu insulele din grupul Canarelor, numite pe vremuri „Insulele Fericite”. Dar insula lor nu le mai aparţinea în întregime. Alţi oameni pătrunseseră aici; pe meleagurile lor călcau ticăloşi, care trebuiau ucişi fără milă.

Pe coasta răsăriteană, cu toate cercetările lor, nu mai găsiră nici o urmă. Nici urme de paşi, nici crestături pe copaci, nici cenuşă rece, nici tabere părăsite.

— Nu mă miră ! spuse Cyrus Smith. Ocnaşii au debarcat pe insulă lîngă capul Epavei şi s-au afundat îndată în pădurile Far-West-ului, după ce au trecut de mlaştinile Tadornelor. Ei au urmat cam acelaşi drurn pe care l-am străbătut şi noi de cînd am părăsit Casa de Granit. Astfel se explică urmele găsite în pădure. Odată ajunşi pe litoral, ocnaşii au înţeles că nu vor găsi un adăpost bun prin locurile astea, aşa că au luat-o spre nord, unde au dat de stînă...

— Poate că s-au întors acolo, spuse Pencroff.

— Nu prea cred, răspunse inginerul. îşi închipuie ei că vom cerceta şi pe acolo. Stîna este pentru ei doar un loc de aprovizionare, nu o tabără definitivă.

— Are dreptate Cyrus, spuse reporterul, şi după mine, ocnaşii trebuie să-şi fi căutat un adăpost în văile dintre povîrnişurile de la poalele muntelui Franklin.

— Atunci la ce mai stăm, domnule Cyrus ? Să mergem drept la stînă ! strigă Pencroff. Să isprăvim odată ! M-am săturat să ne tot pierdem timpul !

— Nu, dragul meu, răspunse inginerul. Uiţi că trebuie să aflăm neapărat dacă se ascunde vreo locuinţă în pădurea Far-West. Ştii că expediţia noastră are un dublu scop, Pencroff. Pe de o parte vrem să pedepsim nişte ticăloşi, iar pe de altă parte, adu-ţi aminte, am pornit să arătăm cuiva