el repede. Mă căznesc de la şase dimineaţa. Fie-care cu patima lui, mai adăugă cu un aer de scuză.

— Bine că ai ales-o pe cea mai nevinovată. Alţii au patima sângelui sau Dumneata n-ai furat niciodată, nu-i aşa?

A clipit scurt, zâmbindu-mi complice.

— M-aţi recunoscut? Ştiam că o să mă recunoaşteţi.

Îmi frământam creierul să găsesc o explicaţie

curioasei sale metamorfoze.

Firesc era să fie speriat abia acum, şi nu ieri când încă nu fusese recunoscut.

— Şi zi aşa, domnule Hristu acesta este numele omului care purtase cu ani în urmă cămaşa cu desen fistichiu regăsită în magazie ne întâlnim din nou.

— De, se mai întâlnesc oamenii.

— Te aşteptai?

— Nu.

— Înseamnă că ţi-am făcut o surpriză.

— Înseamnă.

— Plăcută?

— Dacă am să vă zic că n-am închis obloanele toată noaptea de bucurie, o să mă credeţi?

— Nu. Nu de asta n-ai dormit dumneata!

— Adicătelea, ce vreţi să spuneţi?

— Cineva afirmă că te-a auzit azi-noapte ameninţând pe altcineva cu moartea.

— Minte ca un popă de ţară.

— Şi dacă am să-ţi spun că popa ăla sunt de fapt eu?

— Dumneavoastră? Şi la ce biserică împărţiţi prescura?

M-am făcut că nu-i bag în seamă obrăznicia.

— De ce plângea soţia dumitale?

— I-am povestit filmul ăla cu două orfeline şi ştiţi cum sunt femeile!

— Te joci cu focul, Hristule, şi nu e bine.

— Zău?

— Nu e bine deloc. În cabană a fost asasinat un om! Hristu se rezemă, căutând sprijin.

— Crimă?! Eu. Pe sănătatea mea.

— Iar începi?

În ochi îi jucau lacrimi.

— Tovarăşe căpitan... vă jur... ca la duhovnic... Şi amintindu-şi gluma proastă făcută înainte, rămase cu gura deschisă.

— Pe cine ameninţai azi-noapte?

— Pe nimeni.

— Hristule!

Făcu o mică pauză, apoi mărturisi:

— Pe nevastă-mea.

— De ce?

— Cum de ce? Ştiu eu de ce?

— Nu ştii? Hai, să te ajut. Îi spuneai că, dacă scoate o vorbă, o ucizi. E adevărat?

Din nou începu să tremure.

— Adevărat.

— De ce?

— Tovarăşe căpitan.

— De ce?! Care vorbe nu trebuia spuse şi cui?

— Dumneavoastră.

S-a apropiat de mine hotărât să cadă în genunchi. L-am oprit.

— Tovarăşe căpitan, numai ce-am ieşit de la pârnaie, nu mă nenorociţi. Spun adevărul. Tot adevărul... ca lacrima.

— Ca lacrima să fie, Hristule! L-am ameninţat cu degetul.

— Ca lacrima! Pe sănătatea mea, tovarăşe căpitan! Nevastă-mea ştia că de, eu, ca omul, am uitat să trec în hârţoage toate alea...

— Asta-i tot ce ştia nevasta dumitale?

— Mai ştia că luasem nişte lovele.

— Câte "lovele" ai luat, Hristule?

— Câteva sutici.

— Ia mai gândeşte-te!

— Zeci de sutici dar nu multe. Acu' le-am pus la loc, care va să zică basma curată.

Dacă ăsta era adevărul, problema ţinea de resortul colegilor mei de la economic.

— Bine, Hristule, să zicem că te cred.

— Să mă credeţi, tovarăşe căpitan. Pe sănăta. Vai de sufletul meu amărât! Crimă! La mine? Pe cine au ucis, tovarăşe căpitan? Când?

Tremura de-a binelea.

— Ce-ai făcut azi-noapte pe culoar?

— Care culoar?

— Câte culoare sunt în cabană, Hristule?

— Iertaţi-mă, tovarăşe căpitan. Am ieşit la tauletă, ca omu'.

— La ce oră?

Se gândi puţin, apoi ridică din umeri.

— Te-ai întâlnit cu cineva?

— Da... În dreptul tauletei m-am întâlnit cu nebunul ăla cu radio.

— Vasiliu?

— Cu Vasiliu, tovarăşe căpitan. Mi-a cerut un chibrit.

— La toaletă ai ieşit înainte sau după "discuţia" cu soţia?

— După, tovarăşe căpitan. Ştiu precis. După.

— Şi-n afară de Vasiliu nu mai era nimeni? Gândeşte-te bine, Hristule.

Îşi alese o expresie dintre cele mai meditative. Se vedea limpede că e jucată.

— Nimeni, tovarăşe căpitan. Nu mai era nimeni.

— Poate reţii vreun amănunt, vreo uşă trântită sau vreun zgomot suspect.

— Mi s-a părut la un moment dat că umblă un ghiorlan la uşa camerei mele. Am deschis repede, am plimbat farul: nimeni.

— Bine, Hristule.

— E bine, tovarăşe căpitan? Slavă Domnului că e bine!

— Dar dacă m-ai minţit cumva, să ştii că n-am să ţi-o iert.

O tuse discretă îmi atrase atenţia. În capul scării stătea Dorneanu.

— Iertarea ca şi nectarul, interveni el, sunt articole de prohibiţie rezervate zeilor. Noi, căpitane, nu suntem decât simpli muritori.

M-am enervat de-a binelea.

— Ascultă, domnule Dorneanu, urcă, te rog, în camera dumitale şi meditează asupra balivernelor pe care mi le-ai turnat în declaraţie.

S-a retras repede bâiguind ceva care aducea a scuze.

— Dubios individ! conchise gânditor cabanierul.

— Nu-mi miroase bine tărăşenia asta, Hristule!

— Nici mie.

— Prea e încurcată al naibii.

Îşi luase aere de confident.

— Păi să facem ceva, tovarăşe căpitan.

— Să facem, Hristule. Mă bucur că eşti dispus să mă ajuţi.

— Oricând şi la orice oră, rosti sentenţios, împreunându-şi mâinile pe piept, gestul său favorit de bună credinţă. Eu, când e vorba să ajut mili-ţia...

— N-ai zi, n-ai noapte! Bine, Hristule. Când am apărut în cabană m-ai recunoscut?

— Cine nu vă recunoaşte pe dumneavoastră? Un bărbat aşa, cum să vă spun ca Raj Kapur...

— Şi te-ai grăbit să-i înştiinţezi.

— Eu?!?

— Hristule!

— Le-am spus, tovarăşe căpitan, de ce să mint, le-am spus.

— Aşa? La prima noastră discuţie te-am rugat să-ţi aminteşti dacă n-ai băgat de seamă când îi serveai, când jucau pocher sau, în general, vreun amănunt care m-ar putea interesa.

Hristu se luă în serios

— Jucau pe parale, tovarăşe căpitan, şi paraua e ochiul dracului.

— Se juca mare?

— Ei zicea că la cinci bani deschiderea, dar parcă poţi să ştii? Chiar şi la cinci bani, cu blaint obligatoriu, pă de trei, ori pă de şase ori, mai un pasparol, s-adună, observă Hristu cu competenţă.

— Altceva?

Păru nemulţumit că trecusem prea uşor peste ipoteza unor vrăjmăşii iscate la joc.

— Altceva ce să vă spui? Cobea mi s-a părut că-i priveşte cu ochi spurcaţi.

— Care cobe?

— Ăl cu apa minerală.

Admiţând că era sincer, exista pericolul ca din exces de zel Hristu să-mi furnizeze amănunte denaturate de impresii false.

— Ai un foc?

Îmi propusesem să verific felul în care foloseşte chibritul. N-am reuşit. Cu gesturi iuţi, profesionale, cabanierul îmi oferi flacăra unei brichete. Am trecut la altceva.

— Recunoşti cuţitul îl iscodii, arătându-i arma cu care se comisese crima.

Hristu se îngălbeni.

— Ăsta e cuţitul meu, tovarăşe căpitan. De la bucătărie.

Începu să tremure.

— Pe sănătatea.

L-am oprit. Cunoşteam repertoriul.

— Când i-ai observat lipsa?

— Acum. Dacă nu mi-l arătaţi.

Îşi privea cuţitul hipnotizat. L-am învelit cu grijă, făcându-l să dispară în buzunar.

Telefonul începu să sune, şi cabanierul ridică