— Alo? Ce? Care marmeladă? Care vagon? Care transport? Eşti plecat cu sorcova, neică! Aici e directorul cabanei "Dor de munte"!

Închise amuzat.

— Apropo, Hristule, cine l-a reparat?

— Eu. I-am schimbat receptorul. Aveam în magazie un aparat vechi.

— Te pricepi şi la "tehnică"?

— De, ca omul.

— Bine, Hristule. Stai aici şi fii cu ochii în patru.

— Ordin, tovarăşe căpitan, c-am făcut şi eu armata. Luase poziţia de drepţi, uitând surprinzător de repede spaima.

Singurii mei colaboratori, sinceri, fiind "spionii" strecuraţi în cursul nopţii la bocancii "prietenilor", am ieşit pe platoul din faţa cabanei să le primesc "raportul".

Cinci cărări de urme se depărtau către Râpa Dracului.

De jur-împrejur nu se vedea nimeni, În eventualitatea că totuşi cineva îmi urmărea mişcările, m-am aşezat pe o piatră, mi-am aprins o ţigară şi cu aerul cel mai natural posibil am început să trasez la întâmplare, cu o crenguţă uscată, linii pe terenul jilav. "Jocul" nu era deloc întâmplător. Unisem urmele lăsate de călcâiele paşilor, obţinând astfel o linie frântă. Prin centrul acestui zigzag am tras altă linie, obţinând axa cărării de urme. Există în folclorul nostru un proverb al naibii de adevărat "Omul când e necăjit se cunoaşte pe păşit".

Într-adevăr, practica de urmărire penală a dovedit că studierea întregului complex de mişcări, fixat prin exerciţiul mersului, duce la obţinerea unor rezultate preţioase în identificare. Cărarea de urme din imediata mea apropiere era semnată de "spionul X", deci aparţinea lui Sachelarie. Una dintre urme era mai adâncită, păstrând perfect conturul bocancului.

"Aici Sachelarie s-a oprit câteva clipe să se odihnească sau ca să-şi aprindă o ţigară. Am optat pentru a doua alternativă. Alături de chibritul meu, ars pe jumătate, se afla un al doilea băţ.

Brusc, urmele au început să se scurteze, având imprimate îndeosebi vârful bocancului. Însemna că Sachelarie grăbise pasul, fugise chiar, pentru a-i ajunge pe ceilalţi. Unghiul pasului, precizat de orientarea vârfurilor, era foarte mic. Un astfel de mers îl au de obicei oamenii care transportă o greutate în spinare. Păşesc, căutând în permanenţă echilibrul. Rucsacul lui Sachelarie era sus şi, practic, nu avea ce să transporte în plimbarea comună spre Râpa Dracului.

Rămânea în picioare varianta că omul făcuse armata la cavalerie sau că fusese marinar.

Pentru un neiniţiat, întreprinderea mea avea ceva din tentativa de a descoperi urmele unui naufragiu golind cu o cană imensitatea oceanului. Adevărul e că însuşirea acestei metode mi-a luat ani de studiu.

Datele riguros ştiinţifice trebuie completate cu o oarecare fantezie. Rutina, în afară de îndemânare, nu înseamnă decât limitare, suficienţă, un "bis" fără rezonanţe sau una falsă prin faptul că e mereu aceeaşi, neţinând seama de realitatea în continuă evoluţie.

Am citit apoi raportul spionului care obişnuia de curând să se semneze prin trei linioare. Erau urmele lăsate de bocancii lui Marin.

"Cam de dimineaţă a început să bea". Axa cărării de urme, frântă şi întortocheată, mărturisea fără dubii cauza pentru care paşii săi ezitau.

Cărarea de alături era marcată pas cu pas de semnul //

"Pandele a mers alături de Marin probabil ca să-l tachineze pe seama alcoolului.

Multă bătaie de cap mi-a dat urmele lăsate de Dorneanu. După zece- cincisprezece paşi parcurşi în linie dreaptă, urmele porneau brusc în dreapta câţiva metri, apoi continuau drept înainte, ca să cotească spre stânga. Procedeul se repeta de câteva ori. În cele din urmă, m-am dumirit. "Domnul ăsta nu se prea bucură de trecere! A încercat să-i spună ceva lui Pandele şi, nefiind băgat în seamă, s-a deplasat la cealaltă extremitate a grupului, evident fără succes...

Puţin mai târziu, sintetizam informaţiile citite pe terenul din jurul cabanei.

Cercetarea amănunţită a cabanei şi a împrejurimilor mi-a luat trei ore. Bănuiam dintr-un început că nu voi descoperi nimic. Presupusul personaj care încă nu intrase în scenă începuse să-şi piardă din consistenţă chiar de la ultima mea convorbire cu Ionescu.

În afara camerelor ocupate de noi, "Dor de munte" dispunea de un dormitor comun pentru sezonul de vârf. Câteva oficii şi magazia de alimente completau numărul încăperilor.

Cabana fiind construită în anii noştri, existenţa unor încăperi secrete era exclusă.

Şi totuşi am făcut o descoperire ciudată.

Alături de magazie, o altă încăpere, fără pretenţii, din bârne şi trunchiuri de brad, adăpostea o curioasă îngrămădire de pietre. Căutam logica trebii, refuzând să admit ideea că cineva le ocrotea fără motive întemeiate.

Am intrat înăuntru. În centru, un cotlon rudimentar deasupra căruia, sprijinindu-se reciproc, zgâriau tavanul câteva colţuri de stânci înnegrite de fum.

"Dar asta e o baie de aburi!"

O baie de aburi la două mii de metri altitudine avea ceva din firescul unui cârd de gâşte păscând liniştite pe spaţiile verzi din centrul Capitalei.

De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, doar denumirea în sine ridică pretenţii. Instalaţia, fiind foarte simplă, este întâlnită adesea chiar şi în mediul rural. Dacă peste câteva pietre bine încălzite arunci o găleată cu apă, poţi lesne să te bucuri de binefacerile acestui procedeu.

Am ieşit, fără să bănuiesc că drama a fost grăbită tocmai de această baie, modest improvizată de către Hristu.

Capitolul IX

CINE A UCIS?

Întorcându-mă, l-am surprins pe Pandele măsurând cu privirea distanţa dintre acoperiş şi ferestrele aflate în apropiere. Era absorbit de calcule şi nu a observat când am ajuns în spatele lui.

— Aşa-i că se poate pătrunde şi de pe acoperiş?

Pandele se întoarse fulgerător, ca muşcat de şarpe. Un amestec de surpriză şi ciudă îi colora ochii, afişând, ca de obicei, o expresie batjocoritoare.

— Ştii ceva, inspectore? Cu un strop de perspicacitate ai putea evita eforturile penibile de a ne investiga. Trebuie că îţi merg rău socotelile dacă te-ai apucat să sperii copiii.

— Iată un copil, cu un fel de a se juca al naibii de curios.

A ridicat din sprâncene şi, încercând să pară indiferent, îmi propuse:

— Hai să bem un coniac!

— Poate mai târziu. Deocamdată aş prefera să facem câţiva paşi împreună, dacă, bineînţeles, n-ai nimic împotrivă.

Mergeam de câteva minute alături, în tăcere. Pandele îşi recăpătase aerul de siguranţă. Începuse să fluiere încetişor, izbind cu piciorul pietricelele întâlnite în cale.

"Întâmplător" alesesem cărarea care ducea spre eleşteu, crezând că n-o să observe. Mă înşelasem.

— Tare naiv mă crezi, inspectore! (Îi făcea deosebită plăcere sau îşi imagina că mă necăjeşte uzând de acest apelativ.)