Înaintăm precauţi prin casă, cu automatele gata să intre-n acţiune. La mansardă dăm peste un pat dublu în care zace un cadavru. E umflat şi are ochii holbaţi şi sticloşi.

Micuţul îl împinge cercetător cu baioneta.

– Te-ai scrântit sau ce? Ai pământ în cap? îl ocărăşte Porta. Dă-i numai o gaură, şi-o să ne înăbuşim în gaze de hoit. N-o să ne mai suportăm unul pe altul. Ia vezi dacă n-are ceva dinţi de aur, dar fii atent! Bagă de seamă să nu-l înţepi!

Micuţul deschide gura mortului cu gestul unui dentist profesionist.

– Nici urmă, spune el, clătinând dezamăgit din cap. Un rahat proletar cu dinţi de oţel. Comuniştii ăştia afurisiţi se pricep să prostească lumea! Şefii ăi mari îşi umplu boturile cu aur şi prăpădiţii trebuie să se mulţumească numai cu fier. Şi asta numesc ei drepturi egale. N-o să ajung nicicând comunist. De asta poţi fi sigur.

Acoperişul a ars aproape în întregime, şi prin el putem zări cerul întunecat. O rachetă luminoasă explodează într-o floare orbitoare de lumină albă. Imediat se pornesc să bată tunurile grele şi apare un şir de mingi roşii de foc.

– Isuse şi Marie, strigă Micuţul, coborând precipitat scara îngustă în spirală. Sosesc vecinii!

Bubuiturile şi trosnetele se intensifică, în timp ce peste oraş se abate o ploaie de obuze.

Eu mai-mai că zbor pe uşă, şi mă arunc pe burtă în ceea ce nădăjduiesc că e un adăpost, dar constat că sunt doar rămăşiţele a doi soldaţi germani. Stomacul mi se întoarce pe dos şi vomit din rărunchi. Mă lovesc peste haine într-o încercare isterică de a scăpa de mizeria umană.

– Ia-o uşurel, mon ami, c'est la guerre, mă încurajează Legionarul. (Dintr-un salt lung, e lângă mine.) Nu-s decât nişte resturi umane pe marele morman de gunoi al Războiului.

În scurtă vreme focul artileriei amuţeşte. Doar mortierele continuă să pocnească, semănându-şi obuzele printre noi.

Câteva Maxim latră furibunde, trimiţând şiruri de trasoare în lungul străzii.

– De unde dracu' trag? întreabă Gregor contrariat. Nu zăresc pe nicăieri flăcări la gura ţevii.

– Nemernicii trag prin pânză de cort, explică Porta cunoscător.

Trei panzer-grenadieri sosesc alergând sub povara echipamentului pe care-l cară şi se aruncă gâfâind la pământ alături de noi.

– Feldwebel Gross, se prezintă unul dintre ei, aranjându-şi casca de oţel nou-nouţă.

– Obergefreiter, prin mila Domnului, Joseph Porta, rânjeşte Porta, săltându-şi niţel jobenul galben.

– Cară-te, bufon nenorocit, şuieră Feldwebelul, dându-se în lături de parcă Portă ar fi ciumat.

Se aude din nou sunetul sec al unui obuz de mortier, care aterizează pe undeva, prin faţa noastră. Din pământ ţâşneşte un şuvoi de apă şi un hidrant roşu pentru incendii zboară de-a curmezişul străzii, zdrobindu-se de zid chiar în spatele Micuţului.

Mă ghemuiesc înspăimântat după puşca-mitralieră, cobor capul şi-mi sprijin buza căştii de patul armei, neîndrăznind să privesc afară.

O altă flacără îşi croieşte drum pe cer. Sunetul împuşcăturii îmi ţiuie în urechi. Feldwebelul din Grenadieri e cel care-a tras.

– Fir-ar dracu' al dracului, ce ai de gând, măi idiotule? spumegă Bătrânul. Ai chef să ne cadă-n cap toată armata lui Ivan.

– Are căpăţâna plină cu rahat uscat de mâţă, asta e, mârâie Micuţul, aruncându-i Feldwebelului din Grenadieri o căutătură rea. Sfatul meu, Bătrânule, e să-i tai boaşele!

– Cu cine-ţi închipui că stai de vorbă, Obergefreiter? explodează Feldwebelul, pradă furiei. Ai de-a face cu un Feldwebel. Te voi raporta pentru adresare necuviincioasă unui superior!

– Gura, amice! Fă-ţi un nod la mădular, îl sfătuieşte Micuţul, chicotind prin întuneric.

– Nu admit aşa ceva, latră Feldwebelul Gross. Cer ca acest om să fie pedepsit.

– Cară-te de-aici până nu te-mpuşc, şuieră enervat Bătrânul. Nimeni nu te-a poftit. Asta-i Plutonul 2, şi tu n-ai treabă cu noi!

– Dar războiul e acelaşi, ripostează Feldwebelul Gross, privindu-l furios pe Bătrânul.

– Ai dopuri în urechi, sau ce? N-ai auzit ce-a zis omul? A spus s-o ştergi, strigă Porta vesel. Toţi saxonii sunt aşa de îngrămădiţi ca tine? La naiba, Fido! Treci înapoi în coşuleţ şi culcă-te!

– Nu-i lăsaţi să vă vorbească astfel, domnule! face un grenadier subţirel la voce şi la trup, cu o uniformă care mai mirosea încă a magazie.

– Ivan va sosi din clipă-n clipă şi vă va zbura fuduliile, spune încântat Gregor, cu un nechezat prelung.

– În picioare! O luăm din loc, hotărăşte Gross brusc. Se ridică cu aerul unui adevărat comandant şi nu aude înşelătorul şuier din aer. Noi îl auzim şi ne lipim de pământ cât putem de bine.

– Porci laşi! mai apucă el să spună înainte ca un obuz de 80 mm să explodeze chiar în faţa lui.

Corpul său se, conturează clar pe flacăra exploziei. Deflagraţia îl taie în două şi-i azvârle partea de sus a trupului, cu cască şi binoclu cu tot, în lături şi apoi printr-o uşă deschisă.

– Doamne sfinte! exclamă Micuţul. A avut baftă că uşa ăia stătea într-o rână. Dac-ar fi fost închisă, s-ar fi lovit la cap.

– Şi-acum ce facem? întreabă ceilalţi grenadieri, privind şovăitori spre Bătrânul.

– Faceţi-vă rost de niscaiva rusoaice, îi povăţuieşte Porta amabil, şi regulaţi-le până uitaţi de război. E cel mai bun mijloc de a scăpa din el cu viaţă.

– Înapoi de unde-aţi venit! porunceşte brusc Bătrânul. N-am nevoie de voi în plutonul meu.

Grenadierii se ridică bombănind şi dispar în întuneric.

Încet-încet, focurile amuţesc şi peste oraşul ruinat coboară o linişte încordată şi ameninţătoare.

Înjurând şi bodogănind, ne culegem armele şi echipamentul greu şi-o luăm înainte la pas.

Îmi arunc automatul pe umăr şi-mi şterg de pe faţă noroiul şi zăpada topită.

– Fir-ar să fie, da' rece mai e! face Gregor în timp ce strânge picioarele trepiedului şi-şi suflă în degetele vinete de frig.

Bătrânul merge în fruntea Plutonului 2, crăcănat, cu pistolul-mitralieră în scobitura braţului, ca şi cum ar căra o lopată, şi cu casca lui udă împinsă pe ceafă.

– Haideţi, băieţaşii mei! Ia să vedem dacă nu dăm peste Armata Roşie, ca să terminăm războiul una-două, sloboade Porta un râs macabru. Că doar de-aia am plecat de-acasă!

– Ce viaţă mizerabilă, oftează Micuţul, plimbându-şi cu limba trabucul cel gros dintr-un colţ în celălalt al gurii şi scuturându-şi cu o mişcare amplă a braţului zăpada de pe melonul său cenuşiu. Nici un individ sensibil n-ar trebui constrâns să suporte toate câte le oferă un împuţit de război