încredinţată comanda unei brigăzi şi "sindromul" terenului de instrucţie a pus stăpânire pe el îşi goneşte brigada de colo-colo, şi răcnetele sale pot fi auzite de la o poştă.

– Julius este şi va fi întotdeauna un porc militar! Il est con!{15} spune Legionarul acru.

– Păi nu ştiaţi că s-a născut cu uniformă şi cască? întreabă Porta. Când a ieşit din pântecele maică-sii, pe 20 aprilie, când e desigur şi ziua Führerului, a sărit la atac cu baioneta şi i-a scos maţele moaşei, strigând cu înfocare: "Ura!". Pe urmă i-a crăpat capul doctorului cu patul puştii, a salutat şi a făcut un duş rece ca gheaţa în vederea pregătirii pentru viitoarea sa carieră de subofiţer în armata prusacă!

Rânjind, îl urmărim pe Heide care e pe cale să facă acea criză de nervi artificială, specifică oricărui subofiţer atunci când vrea să transforme nişte civili nevinovaţi în roboţi militari. Julius Heide e un soldat arătos, cu umerii drepţi, foarte bine antrenat, blond, cu ochi albaştri, periculoşi şi reci ca gheaţa.

– Ce duş! strigă Porta dintr-o groapă săpată în zăpadă. N-au mai rămas mulţi dintr-ai noştri. Acum, încotro te uiţi, vezi feţe noi. Nemernicii! Vino-ncoace, Micuţule, să-mi ţii de urât. Niciodată n-am putut să sufăr străinii!

– Nici eu, tună glasul adânc al Micuţului. Dacă ar fi s-o mierlesc, aş prefera să fiu împreună cu camarazii mei. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi amestec sângele, rahatul şi oasele cu nişte străini împuţiţi.

În vale se profilează satul sinistru în care vor muri soldaţi ruşi şi germani, luptându-se să-l cucerească. Troienit de zăpadă, seamănă mai curând cu felicitările de Crăciun, şi nicidecum cu un loc în care ne ameninţă pericolele. Ştim însă foarte bine că ruşii s-au ascuns acolo şi că şi-au întărit minuţios apărarea. E primul popas pe Golgota, care duce spre culmi şi spre închisoarea OGPU. Aceasta tronează ameninţătoare pe vârful celui mai înalt deal, ivindu-se şi dispărând printre valuri de zăpadă viscolită. Cărarea urcă spre culmi, unde moartea stă la pândă. Ca să ajungă la uriaşa puşcărie, unităţile noastre de luptă trebuie să-şi croiască drum prin câteva sate şi fortificaţii.

În această dimineaţă, nu ştim că în curând, şi noi, şi soldaţii ruşi, o vom blestema ca şi alte mii de prizonieri nefericiţi care au detestat-o. Când se mai domoleşte ninsoarea, se profilează ca o ameninţare sălbatică, sfidându-ne cu zidurile masive şi cu găvanele ferestrelor.

– Oare câţi or fi închişi acolo? întreabă Porta dus pe gânduri, în timp ce priveşte prin binoclu. Un colos înconjurat de trei pereţi, cu multă sârmă ghimpată în vârf! N-am mai văzut niciodată o asemenea arătare!

– E o porcărie, nu-i aşa? spune Micuţul, impresionat, uitându-se pe vizorul periscopului. Mă întreb dacă-i vor elibera pe deţinuţi când o să-ncepem atacul. Sau o să-i încuie şi mai bine, aşa cum fac ai noştri când e vorba de-un raid?

– N-o să le dea drumul, hotărăşte Porta. Când o să aruncăm cu bombe incendiare, îi vor lăsa să se prăjească în propria lor osânză.

– Or fi şi muieri înăuntru? face Albert, lingându-şi buzele.

– Bineînţeles, e închisoare pentru bărbaţi şi pentru femei, explică Julius Heide, care întotdeauna e supărător de bine informat în orice domeniu.

– Şi ce fel de proscrişi ai societăţii sunt vârâţi acolo? întreabă Barcelona, conştient de faptul că-l va lovi pe Heide la punctul sensibil.

– Cum adică proscrişi ai societăţii? Criminali, asta sunt! Deţinuţi politici şi criminali notorii care ar trebui împuşcaţi la zid.

– Nu uita că asta e o închisoare comunistă a Untermenschilor. Deţinuţii lor politici sunt, într-un fel, aliaţii noştri. Un fel de eliberatori.

– Trădătorii sunt trădători, spune Heide categoric. Un rus care simpatizează cu noi e trădător al ţării sale şi pentru asta merită să i se zboare capul.

– Ai nimerit-o! exclamă Porta râzând şi se ia cu mâinile de cap.

– În cazul ăsta, ce ne facem cu cei ai lui Vlasov? întreabă Gregor, zâmbind răutăcios. Le-am dat uniforme şi arme ca să ne ajute să-i bumbăcim pe-ai lor.

– Eşti prea prost să poţi pricepe ceva! renunţă Heide nervos şi vrea să-şi scoată capul peste marginea blocului de zăpadă. (Îşi aminteşte brusc de lunetişti şi se retrage fulgerător.) Unul dintre clasicii noştri s-a exprimat foarte clar: "Der Feind liebt den Verrat, aber verachtet den Verräter!"{16}

– Ce rahat, se strâmbă Micuţul dispreţuitor. Toată lumea acceptă pe oricine cu condiţia să poarte uniformă corespunzătoare! În Armata germană sunt înrolaţi suedezi, englezi şi rusnaci.

– Şi negri, adaugă Porta, arătându-i, vesel, pe Albert, care mestecă zgribulit o bucată de pâine îngheţată.

– Isprăveşte, omule, mârâie Albert jignit. Sunt german pur, să ştii!

– Se poate, zbiară Heide batjocoritor, dar n-o să fii niciodată germanic.

– Sunt fericit, mai ales că SS Heini a spus că hinduşii sunt tot un fel de arieni! fornăie Albert, dezvelindu-şi dinţii ca un câine întărâtat.

– De ce negrii au podul palmelor şi tălpile albe? întreabă Micuţul, privind cu interes palmele lui Albert.

– Păi toată lumea ştie de ce, hotărăşte Porta, îndepărtându-se de Albert. Când cei din tribul lui au fost vopsiţi, stăteau cu toţii în patrii labe.

– Ha, ha, ha! izbucneşte Albert. Ai umor, omule, zău! Un sunet sec şi sinistru sfâşie aerul. E ca şi cum s-ar îndrepta ceva către noi, pocnindu-se dintr-o parte în alta în timp ce se apropie, ca într-un tub uriaş. Zăpada ţâşneşte în toate direcţiile atunci când obuzele mortierelor de tranşee cad în faţa noastră. Ecoul exploziei răsună îndelung.

– Nu e drept! protestează Porta din groapa sa, săpată în zăpadă. Noi ar fi trebuit să tragem cu mortierele, nu şleahta aia nenorocită de Ivani. Întotdeauna încalcă regulile jocului!

Un ţipăt străpunge întunericul nopţii. Vine din partea cealaltă a pârâului îngheţat. Ascuţit şi penetrant. Protestul inutil al unui om găurit de un şrapnel. Parcă ţipătul mai poate impresiona pe cineva…

Zgomotul înfundat se repetă şi e urmat de o explozie cutremurătoare. Ne ghemuim la pământ. Ne afundăm în zăpadă. Ăsta e şi scopul instrucţiei: să nu te laşi ucis prosteşte de un obuz rătăcit.

Suntem îngroziţi cu toţii. Cel mai greu e pentru tinerii care ajung prima oară pe front.

– La dracu', e foarte frig, mârâie Gregor, încercând să-şi încălzească faţa cu propria-i răsuflare. Cred că sunt minus o sută de grade. Ar putea să-i îngheţe boaşele şi unui urs