lecţia la profesorul particular, om religios şi necăjit, care nu ne privea în ochi şi vorbea pe nas, aşa că era aproape de neînţeles ce spunea. Buimăciţi de aerul sufocant din casa lui, şi înnebuniţi de mirosurile bucatelor pe care le gătea nevastă-sa dincolo de perete, ieşeam împreună, şi numaidecît ne despărţeam de ceilalţi adolescenţi care învăţau cu noi în acelaşi grup. Mergeam prin mijlocul drumului, pe strada principală cea liniştită a cartierului, pe care treceau puţine maşini, şi cînd ajungeam la staţia autobuzului 12, lîngă băcănia lui Lehrman, ne uitam unul la altul şi spuneam într-un glas: „Continuăm pînă la următoarea?“. Cinci sau şase staţii treceam în felul ăsta, mergînd pe jos, pînă cînd ajungeam la staţia centrală de autobuze, care era aproape de cartierul lui, Romema, şi acolo aşteptam autobuzul care să mă ducă pe mine în Talpiot. Şedeam lîngă staţie pe un gard de pietre pe jumătate prăbuşit şi plin de buruieni, şi vorbeam. Adică, eu şedeam; el nu era în stare să şadă sau să stea în picioare într-un singur loc mai mult decît cîteva clipe.

Aproape întotdeauna el întreba şi eu povesteam, asta era împărţeala misiunilor între noi. El o stabilise, şi eu m-am lăsat tentat. Nu eram vorbăreţ, dimpotrivă, eram un adolescent tăcut şi închis, cu un fel de aureolă niţel ridicolă, îmi închipui, de severitate şi de morocăneală, de care chiar dacă aş fi vrut să mă lepăd nu ştiam cum.

Poate că din vina mea, şi poate că din cauza pribegiilor familiei mele după îndeletnicirile lui taică-meu, n-am avut niciodată un prieten bun. Ici-colo aveam relaţii de amiciţie, prietenii scurte de şcoli pentru copiii diplomaţilor şi ai oamenilor de afaceri străini. Dar de cînd ne întorseserăm în Israel, la Ierusalim, într-un cartier şi la o şcoală unde nu cunoşteam pe nimeni, şi unde nimeni nu s-a ostenit să mă cunoască, am devenit încă mai singuratic şi mai ţepos ca înainte.

Şi deodată s-a ivit copilul ăsta mărunţel şi rîzăreţ, care învăţa la altă şcoală şi care nu ştia că ar trebui să se teamă de mine şi de ţepii mei, şi nu s-a lăsat deloc impresionat de posomoreala mea romantică. „Cum o cheamă pe maică-ta?“, asta a fost prima întrebare pe care mi-a pus-o ieşind de la lecţie, şi îmi amintesc că am lăsat să-mi scape un fel de chicotit de uluire: cutezanţa piticului ăstuia pistruiat să facă chiar şi numai o aluzie că eu aş avea o mamă!

„Pe maică-mea“, jubila el, „o cheamă Sara“, şi deodată m-a depăşit, fugind de-a-ndăratelea cu faţa la mine, „Cum ai spus c-o cheamă pe maică-ta? S-a născut în Israel? Unde s-au întîlnit părinţii tăi? Şi ei vin din Holocaust?“.

Autobuzele spre cartierul Talpiot veneau şi plecau, iar noi vorbeam. Iată-ne: eu şed pe gard, un adolescent slab (da-da) şi lungan, cu faţa îngustă şi severă şi gura strînsă, ferindu-mă să zîmbesc, şi în jurul meu se agită un copil mititel, mai mic decît mine cu un an cel puţin, cu părul negru şi cu pielea foarte albă, care a ştiut, cu încăpăţînare şi cu şiretenie totodată, să mă scoată din cochilia mea, şi încetul cu încetul a trezit în mine dorinţa de a-mi aminti, de a vorbi, de a povesti despre Ghedera şi despre Paris şi despre New-York, despre carnavalul din Rio, şi despre Ziua Morţilor din Mexic, şi festivitatea soarelui din Peru, şi călătoria cu montgolfierul pe deasupra turmelor de antilope gnu de pe cîmpiile Serengeti…

Datorită întrebărilor lui am început să realizez că posed o comoară rară: experienţa de viaţă; că viaţa mea, pe care pînă atunci o resimţisem ca pe-un vîrtej împovărător de călătorii şi schimbări dese de locuinţe şi şcoli şi limbi şi mutre, e de fapt o aventură formidabilă. Foarte repede am descoperit că şi exagerările sînt acceptate de el cu bunăvoinţă: nu înfigea nici un ac în baloanele mele, dimpotrivă, a ieşit la iveală că se poate şi e chiar de dorit să povesteşti fiecare poveste încă o dată şi încă o dată, şi de fiecare dată să-i adaugi amănunte şi întorsături ale acţiunii, din cele care au fost şi din cele care ar fi putut să fie. Nu mă recunoşteam atunci cînd eram cu el. Nu-l cunoşteam pe adolescentul entuziast şi frenetic care răsărise din mine. Nu cunoşteam senzaţia de fierbinţeală în tîmple, care deodată ardeau de gînduri şi de închipuiri. Şi mai ales nu cunoscusem plăcerea răsplatei imediate pentru noul meu talent: ochii ăştia care se lărgeau în faţa mea cu uimire, plini de o fericire gata oricînd să rîdă. Strălucirea aceea albastră şi adîncă! Un fel de onorariu de scriitor, presupun.

Un an întreg am fost aşa, de două ori pe săptămînă. Uram matematica, dar din cauza lui mă străduiam să nu pierd nici o lecţie. Autobuzele veneau şi plecau, şi noi eram cufundaţi în lumea noastră pînă cînd într-adevăr eram obligaţi să ne despărţim. Ştiam că trebuie s-o ia pe maică-sa dintr-un anumit loc la cinci şi jumătate precis. Îmi spusese că maică-sa e „funcţionară superioară“ la o instituţie guvernamentală, şi n-am înţeles de ce trebuie s-o ia. Ţin minte că avea un ceas Doxa de oameni mari, care-i acoperea încheietura subţire a mîinii, şi cu cît se apropia ora, arunca priviri din ce în ce mai nervoase spre ceas.

Şi întotdeauna în momentul despărţirii pluteau între noi posibilităţi pe care nici unul dintre noi nu îndrăznea să le spună cu voce tare, ca şi cum încă n-am fi fost siguri că realitatea va şti cum să se comporte cu povestea noastră fină şi fragilă – poate să ne întîlnim odată, aşa pur şi simplu, fără nici o legătură cu lecţia? Să mergem poate la un film? Să vin poate