de iubire. Când intra doctorul – venea acum să-l vadă un medic bătrân, un neamţ, Eisenschmidt – îl întreba în glumă: „Ce zici, doctore, mai trăiesc o zi, două?” „Nu o zi, două, ci luni şi ani de zile o să mai trăieşti!” îi răspundea bătrânul. „Luni şi ani de zile! se minuna el. La ce bun să mai numărăm zilele, când e de ajuns una singură pentru ca omul să cunoască pe deplin fericirea! Dragii mei, de ce să ne învrăjbim, de ce să ne îngâmfăm şi de ce să purtăm necaz unul altuia, haidem mai bine în grădină, să ne plimbăm şi să ne zbenguim, să ne iubim între noi şi să ne lăudăm, să ne îmbrăţişăm şi să binecuvântăm bunătăţile vieţii!” „Fiul dumitale nu mai are mult de trăit, i-a mărturisit doctorul mamei mele, care ieşise cu el în cerdac să-l petreacă. Boala i-a rătăcit minţile.” Ferestrele odăii lui dădeau în grădină; aveam o grădiniţă umbrită de copaci bătrâni, ramurile înmuguriseră şi păsărelele călătoare se întorseseră pe la cuiburi şi-i ciripeau la geam, desfătându-l cu cântecul lor. Fratele meu se uita la ele cu drag, fericit că veniseră înapoi, şi le cerea iertare: „Păsărelele Domnului, fericite păsărele, iertaţi-mă, căci şi faţă de voi am greşit!” Nimeni nu pricepea ce vrea să spună, în timp ce el plângea de bucurie: „Câtă slăvită frumuseţe a răspândit Dumnezeu în jurul nostru: păsărele, copaci, păşuni, semnul cerului, numai eu am trăit în ticăloşie, numai eu am pângărit totul şi n-am ştiut să văd frumuseţea şi slava!” „Prea multe păcate iei asupra ta”, lăcrima biata mamă. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, nu plâng de obidă, ci de bucurie; vreau să mă simt vinovat în faţa tuturor, fiindcă nu sunt destoinic să-i iubesc mai mult şi nici nu ştiu să-ţi lămuresc ce simt. Dacă am greşit cumva faţă de ei, au să mă ierte, şi atunci va fi raiul pentru mine. Oare nu sunt cu adevărat în rai acum?”

Câte şi mai câte nu ne-a mai spus el atunci, că nici nu-mi amintesc. Într-o zi am intrat fără veste la dânsul în odaie, când era singur. Se însera, cerul era senin, şi soarele, în asfinţit, poleia încăperea, prefirându-şi razele pieziş. M-a chemat lângă el, şi, când m-am apropiat, m-a cuprins de umeri şi m-a privit în ochi drăgăstos şi înduioşat; nu mi-a spus nimic, s-a uitat doar aşa, la mine, o clipă. „Du-te, mi-a zis apoi, du-te de te joacă, trăieşte în locul meu!” Am zbughit-o afară şi mi-am văzut dejoacă. Mereu însă de atunci mi-am adus aminte cum m-a legat cu limbă de moarte să trăiesc viaţa pe care n-a apucat s-o trăiască. Atâtea lucruri frumoase şi minunate ne-a tot spus, lucruri pentru care noi, din păcate, n-am avut înţelegerea potrivită. La două săptămâni după Paşti, fratele meu a murit; şi a murit cu mintea întreagă şi limpede. De vorbit, nu mai putea să vorbească, dar a rămas aşa cum îl ştiam până în ultima clipă; se uita vesel la noi, îi râdeau ochii, ne căută cu privirile prin casă, ne zâmbea, ne făcea semn să venim lângă el. În târg trecerea lui dintru cele pământeşti a făcut multă vâlvă. Fireşte că toate astea pe mine m-au zguduit, dar nu peste măsură, deşi la înmormântare am plâns amarnic. Nu eram decât un copilandru, încă destul de crud, şi totuşi, simţământul pe care l-am încercat atunci a lăsat o urmă neştearsă în inima mea. Cândva trebuia să se trezească şi să pună din nou stăpânire asupra mea. Aşa cum s-a şi întâmplat.

 

b) Despre rostul Sfintei Scripturi în viaţa părintelui Zosima,

După ce fratele meu a închis ochii, am rămas singur cu mama. Şi cum nu mă avea decât pe mine şi nu eram chiar atât de săraci – dimpotrivă, ne puteam socoti chiar destul de înstăriţi – cei din preajma noastră o sfătuiră pe maică-mea să mă trimită la Petersburg, aşa cum făceau şi alţi părinţi cu odraslele lor. ţinându-mă acasă, ziceau ei, s-ar putea, cine ştie, să-mi strice norocul. Drept care o povăţuiră să mă ducă la Petersburg, să mă dea la şcoala militară, ca mai apoi să intru în garda împărătească. Mama a stat în cumpănă; nu se îndura, sărmana, să se despartă de mine, că doar atâta fecior mai avea, dar până la urmă a plâns ce-a plâns şi s-a înduplecat, zicând că în felul acesta voi fi poate mai fericit. M-a dus la Petersburg şi m-a dat la şcoală, şi de atunci nici c-am mai avut parte s-o văd, căci după trei ani s-a stins din viaţă şi ea; trei ani, atâta doar a mai apucat să ne jelească şi să se frământe pentru noi. Din timpul cât am huzurit acasă nu mi-au rămas decât amintiri frumoase, căci nimic nu-i mai de preţ pe lume pentru om decât amintirea copilăriei petrecute în căminul părintesc, dacă dragostea şi buna înţelegere sălăşluiesc cât de cât în casă. Cât de păcătoasă ar fi o familie, aducerile-aminte pe care ţi le lasă petrecerea în sânul ei au încă duioşia lor dacă sufletul tău este destoinic să se înduioşeze, în rândul amintirilor păstrate din casa părintească se află şi Sfânta Scriptură, către care am simţit multă curiozitate încă de când eram un prichindel. Aveam pe atunci o carte – istoria sfântă – împodobită cu poze de toată frumuseţea, căreia îi spunea: O sută patru cucernice povestiri din „Vechiul” şi „Noul Testament”{73}. Pe ea am deprins să citesc. Şi am ţinut-o cu grijă până-n ziua de azi, uite-o colo, pe policioară, ca pe un scump giuvaier. Nici nu împlinisem opt ani însă, când am simţit pentru întâiaşi dată că se aprinde ca o lumină în sufletul meu; pe vremea aceea nu apucasem încă să învăţ buchile, într-o zi, ducându-se să asculte liturghia, mama a mers numai cu mine la biserică (fratele meu nu ştiu pe unde era). Asta se întâmpla într-o luni, în Săptămâna patimilor. Era o zi însorită, şi parcă văd şi acum ca aievea cum se ridica egal din cădelniţă fumul de