— De aceea, răspunse. Gédéon Spilett, ar fi bine să căutăm prin toate văile de la poalele muntelui Franklin. Să nu lăsăm nici o văgăună şi nici o peşteră necercetată ! Credeţi-mă, în viaţa mea nu am întîlnit un mister mai atrăgător pentru gusturile unui reporter !

— Şi nu ne întoarcem la Casa de Granit, completă Harbert, pînă ce nu dăm de binefăcătorul nostru !

— Vom face tot ce este omeneşte cu putinţă, zise inginerul, dar vă spun încă o dată: cred că nu-l vom găsi decît atunci cînd va voi el singur să se arate.

— Rămînem la stînă ? întrebă Pencroff.

— Da, rămînem aici, hotărî Cyrus Smith. Avem tot ce ne trebuie şi ne aflăm în inima ţinutului pe care dorim să-l cercetăm. De altminteri, cu căruţa ajungem repede la Casa de Granit, de va fi nevoie.

— Bine, zise marinarul, dar mai este ceva.

— Ce anume ?

— Trece vara şi noi avem de făcut un drum pe mare !

— Un drum pe mare ? se miră Gédéon Spilett.

— Da, la insula Tabor, răspunse Pencroff. Trebuie să ducem acolo o scrisoare, în care arătăm aşezarea insulei noastre, unde se află şi Ayrton. Dacă vine yachtul scoţian să-l ia ? Cine ştie dacă nu e prea tîrziu ?

— Dar bine, Pencroff, întrebă Ayrton, cu ce vrei să faci drumul ăsta ?

— Cum cu ce ? Cu Bonadventure !

— Cu Bonadventure ?! strigă Ayrton. Nu mai există !

— Cum, nu mai există vasul meu ? răcni Pencroff, sărind în picioare.

— Nu ! răspunse Ayrton. Ocnaşii au dat de el acum o săptărnînă, au pornit pe mare şi...

— Şi ? îl grăbi Pencroff cu inima zvîcnind.

— Şi, nemaiavîndu-l pe Bob Harvey ca să conducă vasul, s-au lovit de stînci şi au sfărîmat corabia !

— Ah, ticăloşii ! Tîlharii ! Nemernicii ! strigă Pencroff.

— Pencroff, spuse Harbert, cuprinzând mîna marinarului, vom face un alt Bonadventure, mai mare! Avem doar la îndemînă toată fierăria şi întreg echipamentul bricului,

— Dar nu vă daţi seama, zise Pencroff amărît, că va dura cinci sau şase luni pînă să construim un vas de treizeci sau patruzeci de tone ?

— Avem tot timpul, răspunse reporterul, — şi oricum, anul acesta nu mai mergem la insula Tabor.

— Ce vrei, Pencroff, nu avem ce face! spuse inginerul. Doresc numai ca întîrzierea asta să nu ne aducă vreo pagubă !

— Ah ! Bonadventure a mea ! Sărmana mea corabie ! se văicărea Pencroff, adînc mîhnit de pierderea vasului, de care fusese atît de mîndru.

Distrugerea corăbiei era o lovitură grea pentru pionieri, care hotărîră să repare pierderea cît mai repede cu putinţă. Acum însă, voiau să ducă la bun sfîrşit cercetările începute în regiunea cea mai tainică a insulei.

Se aşternură pe lucru în aceeaşi zi, 19 februarie. Cercetările ţinură o săptămînă. Poalele muntelui, cu povîrnişurile şi ramificaţiile lor, alcătuiau un labirint de văi şi clinuri foarte încîlcite. Fără îndoială că aici, în fundul trecătorilor înguste, şi poate chiar înăuntrul masivului muntelui Franklin, trebuiau făcute cercetările. Nicăieri pe insulă nu s-ar fi putut ascunde mai bine o locuinţă, al cărui ocupant ţinea să rămînă necunoscut. Atît de întortochiate erau văile, încît Cyrus Smith se văzu nevoit să procedeze cît se poate de sistematic.

Pionierii cercetară mai întîi valea care se deschidea la sudul vulcanului şi primea apele rîului Cascadei. Aci le arătă Ayrton şi peştera în care se adăpostiseră ocnaşii şi în care fusese ţinut închis. Era aşa cum o părăsise Ayrton. Găsiră dosite în ea provizii şi muniţii, furate de ocnaşi pentru a-şi face rezerve.

Toată valea care ducea la peşteră era umbrită de copaci frumoşi, printre care dominau coniferele, şi fu cercetată cu grijă. La capătul văii, pionierii cotiră spre vest şi se afundară într-o rîpă îngustă, care se pierdea printre stîncile de bazalt ale litoralului.

Aici, copacii se răreau şi pietrişul lua locul păşunilor, începea regiunea stearpă a insulei. Se şi putea recunoaşte că dintre văile care se încrucişau la poalele muntelui Franklin, numai trei erau împădurite şi bogate în păşuni, cum era valea în care se afla aşezată stîna. Valea stînei se mărginea la răsărit cu valea prin care curgea rîul Cascadei şi la apus cu valea Pîrîului Roşu. Ambele ape primeau mulţi afluenţi din munte, cursuri de apă mărunte, care înviorau regiunea roditoare din sudul insulei. Rîul Mercy era alimentat direct de izvoare bogate, ascunse prin desişurile pădurilor Jacamarului, izvoare asemănătoare acelora care se răsfirau în nenumăratele cursuri mici de apă, ce udau pădurile care acopereau peninsula Serpentinei.

Oricare dintre cele trei văi, bogate în apă, ar fi putut adăposti un , pustnic, care ar fi găsit în ele toate cele necesare traiului. Dar pionierii le mai cercetaseră şi altădată şi nicăieri nu găsiseră urma omului.

Oare ascunzătoarea căutată să fie pitită în fundul trecătorilor sterpe, în mijlocul stîncilor prăvălite, în văgăunile dinspre nord, pe unde se scurseseră rîurile de lavă ?

În partea de nord, la poalele muntelui Franklin, se aflau doar două văi, largi, nu prea adînci, lipsite de verdeaţă, presărate cu blocuri de granit, brăzdate de morene lungi şi pardosite cu lavă. Pe alocuri zăceau blocuri de minereu, printre care erau presărate bucăţi de obsidian şi labradorit. Cercetările fură lungi şi anevoioase. Prin văile acestea se căscau mii de cavităţi, care nu prea erau plăcute de locuit, însă bine ascunse, şi în care se pătrundea foarte greu. Pionierii cercetară chiar şi tunelurile întunecate, rămase încă din epoca activităţii vulcanului, bolţi înnegrite de flăcările vechi, care pătrundeau pînă în adîncul muntelui. Cercetară galeriile întunecate folosind torţe aprinse, scotocind toate adîncimile. Peste tot domneau tăcerea şi întunericul. Părea că nici o fiinţă omenească nu-şi purtase vreodată paşii prin aceste tuneluri străvechi şi nu mişcase din loc vreo stîncă, din clipa cînd insula ieşise din valuri.

Dar, deşi văgăunile erau pustii şi întunecate, Cyrus Smith fu nevoit să constate că prin acele locuri nu domnea totuşi o tăcere desăvîrşită.

În fundul uneia dintre aceste caverne, care se întindea pe o distanţă de cîteva sute de picioare, pătrunzînd în inima muntelui, el auzi