Cărți «Ion dowloand free .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca pământului. Toată lumea isprăvise seceratul, dar el mai avea încă două holde în picioare. Numai după o ceartă mare cu mamă-sa, se urni să trimită pe Glanetașu cu trei lucrători la locul cel mai mare, iar delnița de lângă drumul cel vechi s-o doboare dânsul.
Era într-o joi. De unde muncea Ion se vedea drumul pe care treceau neîncetat femei cu coșuri și desagi, mergând la bâlciul săptămânal în Armadia. Mărul pădureț sub care născuse anul trecut Ana era încărcat de rod și făcea o umbră groasă, deși o porumbiște verde îl acoperea până-n ramuri.
Ion lucra cu o voie bună cum nu mai avusese de mult, ca și când ar fi presimțit o bucurie năvalnică. Se uita rareori spre drum, ca să nu-l ție de vorbă nimeni. De altfel pe la prânzul cel mic nu mai trecea pui de om... Începu să lege snopi și, când isprăvi și-i așeză în picioare, își aruncă ochii spre Pripas. Atunci văzu departe o femeie, venind grăbită, cu niște desagi pe umăr. Tresări și privi împrejur, bucuros că e singur cât e hotarul de mare.
— Florica! murmură dânsul apoi cu ochii spre femeia care se apropia mereu.
O sorbea cu cât se apropia și i se părea din ce în ce mai frumoasă. Florica avea o năframă albă în cap, legată ștrengărește. Îl zări și ea, mirată și cuprinsă de o strângere de inimă. Dar nu-și pierdu firea și, când ajunse în dreptul lui, îi strigă zâmbitoare:
— Am să sosesc la spartul târgului, Ionică!... De, omul cu multe griji anevoie iese din casă!
Ion ar fi vrut să-i răspundă și limba parcă i se înțelenise. Florica însă nu se opri. Și atunci îl apucă o frică cumplită că nici acuma, deși ar avea prilej bun, nu e în stare să-i vorbească, să-și deșarte sufletul... Păși spre drumul pustiu și izbucni aproape disperat:
— Unde fugi așa, Florico?... Mai stai oleacă, stai că am să-ți spun ceva... Și vino mai încoace că doar n-o să piară târgul...
Femeia parc-ar fi așteptat chemarea. Se întoarse din cale și veni spre dânsul, cu fața aprinsă, dar zicând molatic:
— Vai de mine... numai să nu mă ții mult de vorbă, Ioane, că mă omoară George...
Iar când fu lângă Ion, adăugă mai încet:
— Mă duceam să vând niște pere oarzăne, că ne trebuiesc bani... Și George nu mă lasă nici să...
Ion o privea tăcut și simțindu-se jignit că îi vorbește de George. Nevasta, ridicând ochii ei albaștri întrebători și adâncindu-i în ochii lui tulburați, înțelese, își curmă gândul și murmură gingaș:
— Ce vrei, Ioane?...
Bărbatul zise, cu dinții strânși, înfricoșat parcă să nu-i zboare spre dânsa tot sufletul înnebunit de patimă:
— Mai odihnește și tu... De ce nu vrei să te odihnești?
Privirile lor se împleteau fermecate.
Florica șopti mai domol:
— ’s grăbită, Ionică... zău așa... Lasă-mă... să-mi văd de drum... zău așa...
Dar în același timp pășea alături de Ion, cu umărul lipit de umărul lui. Trecură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins. Se așezară privindu-se în ochii strălucitori de o fericire mult așteptată. Ion vru să-i impute că i-a pomenit de George, suflă greu pe nas și de-abia putu gâfâi:
— Ehei, Florico...
— Uf, ce cald mi-e... m-a topit căldura, zise femeia dând mai la o parte desagii cu pere. Dar aici e bine că-i răcoare... zău așa... răcoare...
— Răcoare, bâlbâi Ion în neștire peste câteva clipe. Apoi tăcură, ascultându-și bătăile inimii. Apoi Ion, brusc ca o fiară, o cuprinse de subsuori și-i mușcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând...
— Tot a mea trebuie să fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica își lega năframa, gata de plecare. Să știi de bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!
— Ei, Ionică, multe zice omul! răspunse femeia fără să-l mai privească. Când s-a putut, n-ai vrut; când vrei tu, nu se mai poate!
Ion rămase șezând pe suman, cu ochii după Florica ce se pierdea prin porumbiște.
— Ba se poate, murmură singur, ca o încurajare. Să știu de bine că...
Își reteză deodată vorba. Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana. Sări în picioare parcă l-ar fi înțepat o viperă. Nu mai îndrăzni să se uite spre mărul sub care, acum un an, cealaltă i-a născut copilul. Se duse la seceră, fără a întoarce capul, ca și când din spate l-ar fi amenințat o mână nevăzută.
Florica se depărta pe drum legănându-se mândră în șolduri. Inima lui Ion tresălta de noi fiori, în vreme ce buzele-i șopteau dârz:
— Ba se poate!... Să știu de bine că fac moarte de om!
1 „E încântătoare, nu-i așa, Gogule”,