apele insulei Lincoln, sau pionierii erau în stare să construiască singuri o corabie destul de mare, care să poată rezista la drum şi care să-i ducă spre pămînturile cele mai apropiate.

— Mai este o cale, spunea Pencroff. Să ne dea „geniul" nostru un mijloc de a ne întoarce în patrie!

Şi într-adevăr, dacă cineva le-ar fi spus, lui Pencroff şi lui Nab, că un vas de trei sute de tone îi aşteaptă în golful Rechinului sau în portul. Balonului, nici n-ar fi clipit din ochi. Ei se aşteptau acum la orice minune.

Cyrus Smith însă, care nu trăia în închipuire, îi pofti să coboare din nori şi să privească realitatea în faţă. Ea le cerea să construiască grabnic un nou vas, cu ajutorul căruia să ajungă cît mai curînd pe insula Tabor, pentru a depune acolo documentul, în care să arate noua reşedinţă a lui Ayrton.

Le trebuiau cel puţin şase luni ca să construiască un nou vas. între timp se apropia însă iarna şi călătoria trebuia amînată pînă în primăvara următoare.

— Avem deci tot timpul să construim corabia pînă în primăvară, îi spunea inginerul lui Pencroff, cu care vorbea despre toate acestea. Sînt de părere, dragul meu, că dacă tot construim un vas nou, ar fi bine să-l facem mai mare. Sosirea yachtului scoţian pe insula Tabor este îndoielnică. S-ar putea chiar să fi venit acum cîteva luni şi să fi plecat după ce l-au căutat în zadar pe Ayrton. Nu ar fi mai bine să construim un vas care să ne ducă la nevoie pînă în arhipelagurile Polineziei sau în Noua Zeelandă ? Ce crezi ?

— Sînt de părere, domnule Cyrus, răspunse marinarul, că dumneavoastră sînteţi în stare să construiţi tot atît de bine un vas mare, ca şi unul mic. Nu ne lipsesc nici uneltele, nici lemnul. Ne trebuie doar timp.

— În cîtă vreme am putea să construim un vas de trei pînă la patru sute de tone ? întrebă Cyrus Smith.

— Cel puţin şapte, opt luni, răspunse Pencroff. Nu trebuie să uităm că vine iarna şi că pe ger lemnul se lucrează greu. Trebuie să socotim cîteva săptămîni în care nu vom lucra, aşa că va trebui să fim mulţumiţi dacă vasul nostru va fi gata în luna noiembrie.

— Foarte bine, răspunse Cyrus Smith, e timpul cel mai potrivit pentru o călătorie pe mare spre insula Tabor sau mai departe.

— Cred că aveţi dreptate, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Faceţi planurile, căci lucrătorii sînt gata să înceapă treaba şi sînt sigur că Ayrton ne va fi de mare ajutor în această lucrare.

Pionierii, întrebaţi, încuviinţară în totul proiectul inginerului. Este drept că era o muncă uriaşă construirea unui vas atît de mare, dar pionierii erau plini de încredere în puterile lor, încredere îndreptăţită de izbînzile ce le avuseseră pînă atunci.

Cyrus Smith se apucă să întocmească planul corăbiei. între timp, tovarăşii lui tăiau şi cărau copacii, din care aveau să cioplească lemnăria vasului. Pădurea Far-West le furniza lemnul cel mai potrivit — stejar sau ulm. Se folosiră de cărarea deschisă cu prilejul ultimei lor călătorii, pentru a croi un drum nou, care primi numele de şoseaua Far-Westului. Copacii îi cărară la Cămin, unde instalară şantierul de construcţie. Noua cale deschisă în pădure era destul de întortochiată, deoarece fusese determinată mai mult de alegerea copacilor de care aveau nevoie, totuşi ea uşura foarte mult accesul spre o mare parte a peninsulei Serpentine.

Tăierea şi fasonarea acestor lemne trebuia făcută repede, căci verzi nu le puteau întrebuinţa, şi trebuia să treacă destulă vreme pînă să se usuce. Dulgherii lucrară cu rîvnă toată luna aprilie, în care timp fură tulburaţi doar de cîteva furtuni de echinox, destul de violente. Meşterul Jup îi ajuta cu multă îndemînare, fie urcîndu-se în vîrful vreunui copac pentru a lega frînghiile, fie transportând pe umerii lui vînjoşi trunchiurile curăţate de crengi.

Lemnăria fu aşezată într-o magazie mare, făcută din scînduri, pe care o ridicaseră în apropierea Căminului. Aveau de gînd să o păstreze acolo pînă va veni timpul să fie prelucrată.

Luna aprilie fu destul de frumoasă, cum e de multe ori luna octombrie în zona boreală. Muncile agricole le îndepliniră în aşa fel, încît curînd urmele pîrjolului dispărură cu desăvîrşire de pe platoul Grande-Vue. Moara fu reclădită, iar în locul coteţelor vechi ridicară altele mai mari, căci numărul oaspeţilor curţii de păsări sporise simţitor. Grajdurile adăposteau acum cinci onaggaşi, dintre care patru mari, zdraveni, bine dresaţi şi unul mic, care de abia se născuse. Inventarul coloniei se îmbogăţise cu un plug şi onaggaşii arau cîmpul tot atât de bine ca şi nişte boi. Pionierii îşi împărţeau diferitele munci şi niciunul nu avea timp să stea degeaba. Şi ce sănătoşi erau muncitorii noştri şi cîtă voie bună însufleţea serile Casa de Granit, atunci cînd fiecare făurea mii de planuri de viitor

Se înţelege că Ayrton împărtăşea viaţa pionierilor, aceştia nemaiîngăduindu-i să locuiască la stână. Rămăsese totuşi trist, aceeaşi fire închisă, împărtăşind mai mult muncile decît plăcerile tovarăşilor săi. Se dovedi însă un muncitor aprig, vînjos, îndemînatic, ingenios şi foarte inteligent. Toţi îl iubeau şi îl stimau, iar el simţea acest lucru.

Totuşi nu părăsiră cu desăvîrşire stîna. Din doua în două zile, unul dintre pionieri se ducea călare sau cu căruţa să îngrijească turmele, uducînd la întoarcere laptele de care aveau nevoie. Drumurile astea erau în acelaşi timp prilej de vînătoare. De aceea, Harbert şi reporterul se duceau cel mai des la stână, întovărăşiţi de Top. Vînătorii noştri erau înarmaţi cu puşti bune, cu care vînau canguri şt mistreţi, fără să dispreţuiască nici vînatul mărunt ca fazanii, jacamarii şi becaţinele. Iepurii şi stridiile, cîteva broaşte ţestoase, somonii prinşi în rîti, legumele de pe platou, poamele pădurii, toate se îngrămădeau în cămara în care domnul Nab, primul bucătar, nu prididea să le aşeze.

Firul telegrafic care lega stîna de Casa de Granit fusese întins din nou şi era întrebuinţat ori de cîte ori vreunul dintre pionieri, aflîndu-se la stîna, găsea de cuviinţă să petreacă noaptea acolo. De altfel nu se mai aşteptau la nici un fel de atac, cel puţin din partea oamenilor.

Totuşi, ceea ce se