întîmplase putea să se mai repete. Oricînd puteau năvăli alţi piraţi sau ocnaşi. Se putea prea bine ca unii complici ai lui Bob Har» vey, încă deţinuţi la Norfolk, să fie iniţiaţi în planurile sale secrete şi să fie ispitiţi să-i calce pe urme. De aceea, pionierii cercetau zilnic cu ochianul zarea, ce se întindea în faţa golfului Uniunii şi a golfului Washington. Cînd mergeau la stîna, cercetau cu aceeaşi grijă partea dinspre apus a mării şi urcîndu-se pe meterezele stîncoase, cuprindeau cu privirea o bună parte a orizontului.

Nu zăriseră pînă atunci nimic ciudat, totuşi, pionierii nu slăbeau paza,

Mînat de această grijă, inginerul dezvălui într-o seară prietenilor săi hotărîrea de a întări stîna. El socotea că trebuiau să înalţe gardul şi să clădească un fel de blochaus, din care pionierii să poată rezista la nevoie împotriva duşmanilor. Casa de Granit, datorită aşezării sale, devenise o fortăreaţă greu de cucerit. Dar stîna, cu rezervele şi vitele care se aflau acolo, avea să stîrnească întotdeauna lăcomia oricărui năvălitor, iar pionierii trebuiau să fie în stare să ţină piept oricărui atac, care i-ar fi surprins acolo.

Era un plan vrednic să fie cercetat, dar execuţia lui trebui să fie amînată pentru primăvara următoare.

Pe la 15 mai, fundul noului vas era gata şi în curînd prova şi pupa se înălţau şi ele pe şantier. Tălpoaia făcută de stejar solid măsura în lungime o sută zece picioare. Dar dulgherii nu izbutiră să facă mai mult, fiind împiedicaţi de vînt şi vreme rea. În cursul săptămînii următoare începură să căptuşească pupa, dar fură nevoiţi să întrerupă lucrările.

În ultimele zile ale lunii vremea se strică de tot. Sufla un vînt de răsărit, uneori puternic ca un uragan. Inginerul era îngrijorat de soarta şantierului de construcţie, pe care de altfel n-ar fi putut să-l aşeze în altă parte, pentru a nu fi prea departe de casă. Ostrovul apăra doar în parte litoralul împotriva talazurilor din larg, astfel că în timpul marilor furtuni valurile ajungeau pînă la poalele falezei de granit.

Din fericire, temerile sale nu se adeveriră. Vîntul bătea mai tot timpul dinspre sud-vest, aşa că plaja de la poalele Casei de Granit era apărată de capul Epavei, care frîngea violenţa valurilor mari.

Pencroff şi Ayrton, cei mai sîrguitori dintre constructorii vasului, lucrară cît le mai îngădui vremea Ei nu se speriau de vîntul care le zburlea părul, nici de ploaia care îi uda pînă la piele, şi ştiau că un cui bine bătut ţine la fel de e vreme rea sau bună. Dar după umezeală urmă un ger cumplit şi lemnul se întări ca fierul, astfel că se lucra anevoie. Pe la 10 iunie, cei doi meşteri se văzură nevoiţi să părăsească şantierul.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi ştiau de mult cît de aspră poate fi iarna pe insula Lincoln. Domnea un frig ca în Noua-Britanie, care era aşezată cam la aceeaşi depărtare de ecuator. Dar în ţinuturile din emisfera boreală lucrul nu era greu de înţeles, pentru că peste tot se întindeau cîmpii joase, care nu pun nici o piedică în calea vînturilor reci, care bat dinspre pol. Lucrul era mult mai greu de înţeles aici, pe insula Lincoln.

— S-a putut chiar observa, spunea într-o zi Cyrus Smith tovarăşilor săi, că la aceeaşi latitudine, insulele şi ţinuturile aşezate pe malul mării se bucură de o climă mai blîndă decît ţinuturile mediteraniene. Am auzit adesea spunîndu-se că iernile sînt mai aspre în Lombardia decît în Scoţia şi că lucrul acesta s-ar datora faptului că marea restituie în timpul iernii căldura acumulată în timpul verii. Insulele sînt deci acelea care beneficiază cel mai mult de aceasta.

— Dar atunci, domnule Cyrus, întrebă Harbert, de ce nu e supusă şi insula Lincoln aceleiaşi legi ?

— Greu de explicat, răspunse inginerul. Totuşi, îmi vine să cred că această particularitate se datorează aşezării insulei noastre în emisfera australă, care, după cum ştii, este mai rece decît emisfera boreală.

— Aşa este, spuse Harbert. Se ştie că gheţurile plutitoare se întind mai aproape de tropice în sudul Pacificului, decît în nordul lui.

— Foarte adevărat, interveni Pencroff. Pe vremea cînd mă îndeletniceam cu pescuitul balenelor, am întîlnit gheţuri plutitoare pînă în dreptul capului Horn.

— Poate că frigul aspru care domneşte în insula Lincoln, spuse Gédéon Spilett, s-ar putea explica prin prezenţa gheţarilor sau a banchizelor la o depărtare nu prea mare.

— Tot ce se poate, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, cu siguranţă că iernile noastre aspre se datorează vecinătăţii gheţarilor plutitori. Mai există şi altă cauză: de vreme ce soarele se află mai aproape de această emisferă în timpul verii, prin forţa lucrurilor este mai îndepărtat în timpul iernii. Astfel se explică şi salturile mari de temperatură, căci, deşi iernile sînt foarte reci pe insula Lincoln, să nu uităm că verile, dimpotrivă, sînt grozav de călduroase.

— Dar de ce, domnule Smith? întrebă Pencroff încruntîndu-se. De ce este emisfera noastră atît de nedreptăţită ? N-ar trebui să fie aşa.

— Pencroff dragă, zise rîzînd inginerul, trebuie sau nu, noi nu putem decît să ne împăcăm cu situaţia. Iată de altfel şi pricina: pămîntul nu descrie un cerc împrejurul soarelui, ci o elipsă, aşa cum cer legile mecanicii raţionale. Pămîntul ocupă unul din focarele elipsei şi în consecinţă, la o anumită epocă din drumul său, el se află la apogeu, adică la cea mai mare depărtare de soare şi la o altă epocă - la perigeu - adică la cea mai mică distanţă. Ori, se întîmplă că tocmai în timpul iernii din ţinuturile australe, pămîntul să se afle în punctul cel mai îndepărtat de soare, pricinuind astfel frigul aspru, care domneşte prin meleagurile astea, Ăşa că, dragă Pencroff, nu ne rămîne decît să aşteptăm vara.

— Şi totuşi, adăugă Pencroff, căruia îi venea greu să se dea bătut, oamenii sînt destul de învăţaţi. Gîndiţi-vă ce carte groasă s-ar putea scrie, domnule Cyrus, dacă am aduna tot ce ştie omenirea !

— Am scrie o carte şi mai groasă dacă am aduna tot ce nu se ştie încă, răspunse Cyrus Smith.

Era greu de stabilit cauza, dar luna iunie a fost ca de obicei