să deschidă frigiderul cel ruginit. Încă se mai uita în el când Marina a ieşit din camera copilului. Pe umăr avea un scutec şi am reuşit să văd cu ajutorul binoclului că era pătat cu vomă.

A început să-i vorbească surâzătoare, iar el s-a întors către ea. Avea tipul de piele albă blestemată parcă să se înroşească mult prea uşor, iar acum faţa lui încruntată părea cuprinsă de flăcări până la rădăcinile părului care se cam răreau. A început să ţipe la ea, arătând la frigider (nu închisese uşa şi ieşeau vapori dinăuntru). Ea s-a întors să se ducă înapoi în camera fetiţei. El a apucat-o de umeri, a răsucit-o spre el şi a început s-o zgâlţâie. Capul femeii se mişca înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi fost al unei păpuşi de cârpă.

Nu voiam să văd toate astea şi nici n-aveam de ce să mă uit; nu-mi aduceau nimic în plus faţă de ce ştiam deja. Era un bătăuş, sigur că da, dar ea îi va supravieţui, ceea ce nu se putea spune despre John F. Kennedy… sau despre ofiţerul Tippit. Aşa că nu, nu aveam de ce să mă uit. Dar sunt momente când nu poţi să te uiţi în altă parte.

S-au ciondănit, Marina încercând desigur să-i explice că nu ştia cum anume îi găsise Marguerite şi că nu avusese cum s-o împiedice pe Mamocika să intre în casă. Şi desigur că Lee a lovit-o pentru că nu putea s-o lovească pe mămica lui. Chiar dacă ar fi fost acolo, tot nu ar fi fost în stare să ridice mâna la ea.

Marina a ţipat. I-a dat drumul. Ea a început să-i spună ceva pe un ton mai înflăcărat, cu mâinile întinse. A încercat să o ia de mâini, dar ea l-a împins. Apoi şi-a ridicat mâinile spre tavan, le-a lăsat jos şi s-a dus la uşa de la intrare. Lee a dat s-o urmeze, apoi s-a gândit mai bine. Cei doi fraţi puseseră două şezlonguri cam jalnice pe verandă. Marina s-a trântit pe unul dintre ele. Avea o zgârietură sub ochiul stâng, iar obrazul începuse să i se umfle. Privea strada fără s-o vadă. Am simţit un junghi de panică, chiar dacă nu aveam luminile aprinse în casă şi nu mă putea vedea. Am fost atent să stau nemişcat, cu binoclul lipit de ochi.

Lee s-a aşezat la masa din bucătărie şi şi-a proptit fruntea în podul palmelor. A stat aşa o vreme, apoi a auzit, probabil, ceva, şi s-a dus în dormitorul cel mic. A ieşit cu June în braţe şi a început s-o plimbe prin living, mângâind-o pe spate, încercând s-o liniştească. Marina a intrat în casă şi Lee i-a dat copilul. Apoi, înainte ca ea să se îndepărteze, a luat-o în braţe. A stat ţeapănă câteva secunde, apoi a aranjat mai bine copilul pentru a-şi putea îmbrăţişa soţul cu un braţ. Gura bărbatului era îngropată în părul ei şi eram destul de sigur că-i spune Îmi pare rău în rusă. Şi eram sigur că-i părea sincer rău. Îi va părea rău şi data viitoare. Şi data următoare. Şi tot aşa.

Marina a dus-o pe June în fosta cameră a lui Rosette. Lee a rămas nemişcat o clipă, apoi s-a întors la frigider, a scos ceva dinăuntru şi a început să mănânce.

7

Ziua următoare, chiar când Lee şi Marina se aşezaseră la masă (June stătea pe jos pe o păturică şi dădea din picioare), când Marguerite a venit, suflând greu, dinspre staţia de autobuz de pe Winscott Road. În seara aceasta era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni albaştri, nefericită alegere, dacă te gândeai la amploarea fundului ei. Într-o mână ducea o sacoşă mare din material textil, din care se iţea acoperişul din plastic roşu al unei case de păpuşi. A urcat treptele verandei (din nou evitând-o cu dexteritate pe cea slăbită) şi a intrat în casă fără să bată la uşă.

M-am luptat cu tentaţia de a folosi microfonul meu omnidirecţional – aceasta era o altă scenă la care nu aveam de ce să fiu martor – şi am pierdut. Nimic nu este mai fascinant ca un scandal în familie. Cred că Lev Tolstoi a spus asta. Sau poate Jonathan Franzen. Până când am luat microfonul, l-am instalat şi l-am aţintit la fereastra deschisă de vizavi, cearta era în toi.

– … voiam să ştii unde suntem, ţi-aş fi spus!

– Vada mi-a spus, e fată bună, a replicat calmă Marguerite.

Primise imperturbabilă furia lui Lee, aşa cum ar primit o ploaie veselă de vară. Curăţa masa de farfuriile desperecheate pe care le ducea în bucătărie cu viteza unui dealer de blackjack. Marina o urmărea cu surprindere nedisimulată. Casa de păpuşi zăcea abandonată pe jos, lângă păturica lui June. Fetiţa continua să dea din picioare şi n-o băga în seamă. Bineînţeles că n-o băga în seamă. Ce să facă un copil de patru luni cu o casă de păpuşi?

– Mămico, trebuie să ne laşi în pace! Nu ne mai aduce nimic! Pot să am şi singur grijă de familia mea!

Marina a adăugat şi replica ei de doi bani:

– Mamocika, Lee spune nu.

Marguerite a început să râdă cu poftă:

– „Lee spune nu, Lee spune nu”. Iubito, Lee spune mereu nu. Micuţul s-a purtat aşa toată viaţa lui, dar nu înseamnă absolut nimic. Mami are grijă de el.

Şi l-a ciupit de obraz, aşa cum ciupeşte o mamă obrazul puştiului ei de şase ani care a făcut o năzbâtie delicioasă. Dacă Marina ar fi încercat să facă asta, sunt convins că Lee i-ar fi mutat fălcile din loc.

La un moment dat, fetiţele-săltăreţe s-au oprit pe pretinsul gazon din faţa casei. Au urmărit scandalul cu tot atât de multă atenţie câtă ar fi acordat spectatorii teatrului Globe unei noi producţii a lui Shakespeare. Doar că în piesa aceasta scorpia avea să iasă învingătoare.

– Ce ţi-a dat să mănânci, dulceaţă? Ceva bun?

– Tocană. Jarkoie. Un tip, Gregory, ne-a trimis nişte cupoane pentru ShopRite.

Apoi s-a forţat să mai spună ceva, căci era evident că Marguerite nu era mulţumită:

– Vrei şi tu, Mămico?

– Jarkoie în