convins că nu terminase nici cu Lee. De fapt, Lee era fiul la care ţinea cel mai mult. Puişorul ei. Cel care a dormit cu ea în pat până la unsprezece ani. Cel pe care îl controla periodic ca să vadă dacă începuse să-i crească părul pe testicule. Informaţiile astea erau în însemnările lui Al. Pe margine, mâzgălise două cuvinte pe care nu te-ai aştepta să le întâlneşti în vocabularul unui bucătar: nevroză isterică.

– Pricep. Dar, Lee, ăsta nu-i un oraş mare. O să te găsească şi singură.

– O trimit învârtindu-se dacă apare. Fii sigur de asta.

S-au urcat în Bel Air şi au plecat. Semnul DE ÎNCHIRIAT dispăruse de pe balustrada verandei. Noul proprietar al lui Lee şi al Marinei îl luase cu el la plecare.

Am făcut un drum la ferometal, am cumpărat o rolă de bandă şi am acoperit castronul şi pe dinăuntru şi pe dinafară. În linii mari, fusese o zi bună, dar intrasem în zona de pericol. Ştiam asta.

4

Pe 10 august, în jurul orei cinci după-amiaza, a reapărut Bel Air-ul, având în spate o remorcă micuţă, din lemn. Lee şi Robert n-au avut nevoie decât de zece minute ca să ducă în casă toate bunurile lumeşti ale soţilor Oswald (evitând cu grijă treapta desprinsă ce nu fusese încă reparată). Pe tot parcursul acestui proces, Marina a rămas în faţa clădirii, cu June în braţe, privindu-şi noua locuinţă cu o expresie de disperare care nu avea nevoie de nicio traducere.

Astăzi au apărut toate cele trei fetiţe cu coarda, două pe jos, a treia împingându-şi bicicleta. Au cerut să vadă copilul, iar Marina li s-a supus surâzătoare.

– Cum o cheamă? a întrebat una dintre ele.

– June, a răspuns Marina.

Gheaţa fiind spartă, au început să vorbească toate deodată:

– Câţi ani are?

– Vorbeşte?

– De ce nu râde?

– Are păpuşică?

Marina a clătinat din cap. Surâdea încă.

– Scuze, eu nu vorbeşte.

Cele trei fetiţe s-au împrăştiat ţipând:

– Eu nu vorbeşte! Eu nu vorbeşte!

Una dintre găinile încă în viaţă de pe Mercedes Street a zburătăcit prin faţa lor, cotcodăcind amarnic. Marina le-a urmărit cu privirea, zâmbetul ştergându-i-se de pe buze.

Lee a ieşit în faţa casei lângă ea. Era dezbrăcat până la brâu şi asuda puternic. Pielea îi era albă ca burta unui peşte. Braţele subţiri şi flasce. Şi-a luat soţia de talie şi s-a aplecat s-o sărute pe June. M-am gândit că Marina ar trebui să arate casa şi să spună nu place, nu place – căci măcar atâta engleză ştia –, însă doar a pus copilul în braţele lui Lee şi s-a urcat pe verandă, dezechilibrându-se o clipă pe treapta slăbită. Mi-a trecut prin cap că, într-o situaţie asemănătoare, Sadie s-ar fi întins pe jos cât era ea de lungă şi ar fi şchiopătat vreo zece zile din cauza gleznei umflate.

Şi mi-a mai trecut prin minte că Marina îşi dorea în aceeaşi măsură ca soţul ei să scape de Marguerite.

5

Data de zece picase vineri. Lunea următoare, la vreo două ore după ce Lee plecase să asambleze uşi cu plasă, o maşină combi de culoarea noroiului s-a oprit în faţa numărului 2703. Marguerite Oswald a ţâşnit de pe locul din dreapta şoferului încă înainte să oprească. Înlocuise baticul roşu cu unul alb cu buline negre, dar purta aceiaşi pantofi comozi de infirmieră şi aceeaşi expresie de nemulţumire aprigă. Îi găsise, aşa cum spusese Robert că o să se întâmple.

Câine al cerului, mi-am zis. Câine al cerului.

Am urmărit scena printre draperii, nesimţind nevoia să folosesc microfonul. Această poveste nu avea nevoie de sonor.

Prietena care o adusese, o fătucă trupeşă, s-a extras cu destulă dificultate din spatele volanului şi a început să-şi facă vânt. Ziua era caniculară, dar lui Marguerite nici că-i păsa. A îmbrâncit fata spre portbagajul unde erau un scaun înalt pentru copii şi o sacoşă cu alimente. Marguerite a luat scaunul; prietena ei s-a opintit cu sacoşa.

A apărut şi fetiţa cu bicicleta, dar Marguerite a expediat-o scurt.

– Valea, copilă!

Iar fetiţa a pedalat mai departe bosumflată.

Marguerite a înaintat pe brazda cheală ce servea drept alee. Cerceta treapta desprinsă când Marina a ieşit din casă. Era îmbrăcată cu o bluziţă şi o pereche de pantaloni scurţi de genul celor pe care doamna Oswald nu-i considera potriviţi pentru femeile căsătorite. Nu mă mira că Marinei îi plăceau. Avea nişte picioare nemaipomenite. Pe chip i se putea citi spaima şi nu aveam nevoie de niciun dispozitiv electronic ca s-o aud.

– Nu, Mamocika – Mamocika, nu! Lee zice nu! Lee zice nu! Lee zice…

După care a urmat o salvă de cuvinte ruseşti prin care Marina a exprimat ce spusese soţul ei cum se pricepea ea mai bine.

Marguerite Oswald făcea parte dintre acei americani care cred că vor fi cu siguranţă înţeleşi de străini dacă le vorbesc rar… şi foarte TARE.

– Da… Lee… are… MÂNDRIA… lui! a claxonat ea.

Urcase pe verandă evitând cu îndemânare treapta cu probleme şi acum vorbea direct în nasul nurorii ei îngrozite:

– Nu-i… nimic… rău… în… asta… dar… n-o… poate… lăsa… pe… NEPOŢICA mea… să plătească… PREŢUL!

Marguerite era corpolentă; Marina era delicată. Mamocika s-a năpustit în casă fără s-o mai învrednicească cu vreo privire. A urmat o clipă de tăcere, apoi un muget ca de docher:

– Unde-i FRUMUSEŢEA lui Buni?

Din fundul casei, probabil din vechiul dormitor al lui Rosette, June a început să zbiere.

Femeia care o adusese pe Marguerite i-a aruncat Marinei un zâmbet nesigur şi a dus în casă sacoşa cu alimente.

6

La cinci treizeci Lee a apărut pe Mercedes Street, dinspre staţia de autobuz, legănând în mână gentuţa în care avusese mâncarea pentru prânz. A urcat treptele, uitând de cea defectă, care s-a mişcat, el şi-a pierdut echilibrul, şi-a scăpat gentuţa, s-a aplecat să şi-o ridice.

Asta chiar o să-l binedispună, mi-am zis.

A intrat. L-am urmărit cum traversează livingul şi-şi pune gentuţa în bucătărie. Apoi s-a întors şi a dat cu ochii de scaunul cel nou. În mod evident, cunoştea bine maniera de a opera a mamei sale, pentru că gestul imediat următor a fost