apoi le-am auzit iarăşi când au intrat în bucătărie. M-am bucurat să-i văd că trec pe lângă Lampa Înclinată din Pisa fără s-o bage în seamă.

– … pivniţă?

– Nicio pivniţă! a exclamat tunător Cizme de Şarpe, de parcă lipsa pivniţei ar fi constituit un avantaj. Şi se pare că el chiar aşa credea. Într-un cartier ca ăsta sunt pline de apă. Şi dau umezeală în casă, amice!

Şi iar am pierdut vocile când a deschis uşa din spate ca să le arate curtea. Care, de fapt, nu era curte, ci un câmp cu buruieni.

Cinci minute mai târziu, au ieşit din casă. De această dată a încercat să se tocmească Robert, fratele cel mare. Fără mai mult succes decât Lee.

– Ne laşi un minut? a cerut Robert.

Cizme de Şarpe şi-a privit ceasul demodat placat cu crom şi a catadicsit să le îngăduie consfătuirea:

– Dar am o întâlnire de afaceri pe Church Street, aşa că puneţi mâna şi hotărâţi-vă mai repede.

Robert şi Lee s-au retras spre capătul Bel Airului şi, cu toate că şi-au coborât vocile ca să nu-i audă Cizme de Şarpe, eu am prins aproape tot ce şi-au spus de îndată ce am înclinat castronul în direcţia lor. Robert era de părere că ar trebui să mai caute. Lee zicea că vrea casa asta. Că ar fi tocmai bună pentru început.

– Lee, e o vizuină, a insistat Robert. E ca şi cum ţi-ai arunca…

Banii pe apa sâmbetei, probabil.

N-am înţeles ce a răspuns Lee. Robert a oftat şi şi-a ridicat mâinile în semn de resemnare. S-au întors la Cizme de Şarpe, care i-a scuturat voios mâna lui Lee şi l-a complimentat pentru alegerea făcută. S-a lansat apoi în intonarea Scripturii Proprietarului: prima lună, ultima lună, depozit de garanţie. Atunci a intervenit Robert care a spus că n-o să vadă niciun depozit de garanţie până nu repară pereţii şi nu aduce o saltea nouă.

– Saltea nouă, desigur, a spus Cizme de Şarpe. Şi o să repar şi treapta aia ca să nu-şi scrântească micuţa doamnă glezna. Dar dacă repar chiar acum pereţii, o să trebuiască să măresc chiria cu cinci pe lună.

Ştiam din însemnările lui Al că Lee va închiria apartamentul, dar tot mă aşteptam să-l văd că are o reacţie în faţa obrăzniciei incredibile a individului. În loc de asta, şi-a scos un portofel ponosit din buzunarul de la spate al pantalonilor şi a luat din el un teanc subţire de bancnote pe care le-a pus, una câte una, în palma întinsă a proprietarului, în vreme ce Robert s-a întors la maşină, clătinând dezgustat din cap. Ochii i s-au oprit în treacăt asupra casei mele de peste drum, şi au trecut mai departe, neinteresaţi.

Cizme de Şarpe i-a pompat iarăşi mâna lui Lee, apoi a sărit în Chrysler şi a demarat în trombă, ridicând nori de praf.

Una dintre fetiţele cu coarda s-a apropiat pedalând vitejeşte pe o bicicletă ruginită:

– Te muţi în casa lu’ Rosette, nenea? l-a întrebat pe Robert.

– Nu eu, el se mută, i-a răspuns, indicându-i-l pe fratele său.

Şi-a împins bicicleta mai departe şi l-a întrebat pe cel care avea să-i împrăştie creierii lui John Kennedy dacă are copii.

– Am o fetiţă, i-a spus Lee şi s-a aplecat cu mâinile pe genunchi ca să ajungă la nivelul copilei.

– Drăguţă?

– Nu la fel de drăguţă ca tine, nici atât de mare.

– Ştie să sară coarda?

– Păpuşico, nici măcar nu ştie să meargă încă.

– Păcat de ea, a fost verdictul fetiţei care a apucat-o apoi spre Winscott Road.

Cei doi fraţi s-au întors spre casă. Din cauza asta sunetele mi-au parvenit mai înăbuşite, dar, de îndată ce am mai reglat puţin volumul, am reuşit să înţeleg cam tot ce-şi spuneau.

– Deloc nu te-ai gândit… casa asta, i-a spus Robert. Când o s-o vadă Marina o să se năpustească peste tine ca un roi de muşte pe o căcărează de câine.

– Am eu… de Rina, i-a răspuns Lee. Dar, frate, dacă nu… de mama şi din apartamentul ăla, cred c-o s-o omor.

– E tare… dar… iubeşte, Lee.

Robert a făcut câţiva paşi înspre stradă, Lee l-a urmat, iar vocile lor au pătruns până la mine limpezi precum cristalul.

– Ştiu, da’ nu se poate abţine. Noaptea trecută când eu şi cu Rina ne-am apucat de treabă, a început să zbiere de pe patul pliant. Că ştii, doarme în camera de zi. „Mai domol, măi”, zice, „e prea devreme să aveţi altul. Mai întâi măcar să puteţi să-l creşteţi şi pe ăsta.”.

– Ştiu. E tare dură uneori.

– Şi, frate-miu, cumpără tot felul de lucruri. Zice că-s pentru Rina, da’ mie-mi scoate ochii cu ele.

Lee a început să râdă şi s-a întors la Bel Air. De data aceasta el a privit în direcţia casei mele şi am avut nevoie de toată stăpânirea de sine ca să rămân nemişcat în spatele draperiilor şi să nu-mi tremure mâna în care ţineam castronul cu microfonul omnidirecţional.

Robert i s-a alăturat. S-au sprijinit de bara de protecţie, doi bărbaţi tineri, cu cămăşi albastre curate şi pantaloni de muncitori. Lee purta cravată şi acum şi-a mai slăbit-o în jurul gâtului.

– Fii atent. Mami cumpără tot felul de haine pentru Rina de la Leonard Brothers. Şi scoate din pungă o pereche de pantaloni scurţi care seamănă mai degrabă cu o pereche de budigăi, doar că au model. „Ie-te, Reenie, nu-s drăgălaşi?”, zice ea către noi.

Imitaţia accentului mamei este nemiloasă.

– Şi ce-a zis Rina? a surâs Robert.

– Zice: „Nu, mamocika, nu, mulţumesc, nu place la mine. Place aşa.” Şi arată pe picior, înţelegi?

Şi Lee îşi pune palma la jumătatea coapsei redând gestul făcut de Marina. Zâmbetul lui Robert s-a lăţit.

– Pariez că lu’ Mami i-a plăcut tare.

– Zice: „Marina, pantaloni ca ăştia sunt pentru fetele care defilează pe străzi în căutare de bărbaţi, nu pentru femeile măritate.” Să nu-i spui unde stăm, frăţioare. Cu niciun chip. Pricepi ce-ţi spun?

Robert n-a răspuns imediat. Poate că îşi amintea o zi rece din luna noiembrie a anului 1960. Mama tropăind în urma lui pe West Seventh şi strigând „Stai, Robert, nu merge aşa de repede, n-am terminat cu tine!” Şi, chiar dacă notiţele lui Al nu pomeneau nimic în sensul acesta, eram