era teamă să-mi răspundă. Poate că se gândea că este evaluat de Îngerul Morţii care îşi face rondul prin Dallas la volanul unui Ford bătrâior, în loc de şaua unui armăsar negru. Într-un fel, cred că asta şi eram.

Cei trei îmi dădeau senzaţia că locuiau acolo de ceva vreme. Dar vor mai sta aici şi anul viitor când voi avea nevoie de apartamentul lor? Habar nu aveam. Al nu pomenise nimic despre ei. Pentru moment, nu puteam face nimic altceva decât să-i urmăresc şi să aştept.

M-am tot uitat la dispozitivul cel nou pe care Silent Mike îl meşterise singur. Am pândit trilul telefonului. A sunat de trei ori şi am tresărit, plin de speranţă, de fiecare dată. De două ori fusese Ellie care avea chef de vorbă. O dată a fost Deke, care m-a invitat la cină, invitaţie pe care am acceptat-o cu multă recunoştinţă.

Sadie nu a sunat.

3

La 3 august, o berlină Bel Air din ’58 şi un Chrysler strălucitor au oprit pe ceea ce se voia a fi locul de parcare de la numărul 2703. Din Bel Air au coborât cei doi fraţi Oswald care au rămas în aşteptare, umăr lângă umăr, fără să vorbească.

Am întins mâna printre draperii şi am deschis fereastra, lăsând să intre în casă aerul fierbinte, umed, fără viaţă al străzii. Şi m-am repezit în dormitor după dispozitivul cel nou pe care îl ţineam ascuns sub pat. Silent Mike făcuse o gaură în fundul unui castron în care introdusese microfonul omnidirecţional, despre care mi-a dat asigurări că era cel mai bun din câte există. Ansamblul semăna cu o mână cu degetul mijlociu ridicat a alint. Am ataşat conductorii microfonului la punctele de conexiune de pe spatele magnetofonului, unde se afla şi un orificiu pentru căştile despre care amicul meu electronist spunea de asemenea că sunt cele mai bune din toate câte există pe piaţă.

M-am uitat printre draperii peste drum şi i-am văzut pe fraţi stând de vorbă cu tipul din Chrysler. Purta o pălărie Stetson, un şiret în loc de cravată, aşa cum purtau, de obicei, fermierii, şi cizme ţipătoare, cu tigheluri mari. Mi se părea mai bine îmbrăcat decât proprietarul meu, dar, în fond, de aceeaşi teapă. Nu aveam nevoie să aud ce discută, pentru că gesturile lui erau mai bune ca orice microfon. Ştiu că nu prea-i cine ştie ce, dar nici tu n-ai cine ştie ce bani. Aşa-i, amice? Greu de digerat pentru unul ca Lee care credea că s-a născut pentru a fi faimos, dacă nu neapărat şi foarte bogat.

Am băgat magnetofonul în priza din perete sperând din tot sufletul să nu mă electrocutez sau să ard vreo siguranţă. S-a aprins ledul roşu. Mi-am pus căştile şi am vârât castronul printre perdele. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre bărbaţi să se uite în direcţia mea, se vor pomeni că se uită în soare, şi datorită umbrei aruncate de streaşina de deasupra ferestrei, fie nu vor vedea nimic, fie o pată albă întru nimic interesantă. Cu toate acestea, mi-am promis să ţin minte să înfăşor tot castronul în bandă adezivă neagră. Paza bună chiar trece primejdia rea.

Dar nu auzeam nimic.

Până şi sunetele străzii erau înăbuşite.

Nemaipomenit, mi-am zis. Excelent, ce naiba. N-am cuvinte, Silent Mi…

Şi am observat că butonul de VOL era dat la zero. L-am rotit până la + şi imediat mi-au detonat timpanele. Înjurând, mi-am smuls căştile de la urechi, am învârtit butonul de volum până la semnul de mijloc şi am încercat din nou. Rezultatul a fost remarcabil. Parcă aveam binoclu la urechi.

– Şaizeci pe lună mi se pare puţin cam exagerat, domnule, spunea Lee Oswald (şi la fel mi se părea şi mie, gândindu-mă că familia Templeton plătise cu zece dolari mai puţin). Vocea îi era respectuoasă, doar cu o idee de accent sudic. Dacă am putea cădea de acord la cincizeci şi cinci…

– Pot să respect un om care vrea să se tocmească, dar nici să nu te oboseşti să încerci, a zis Cizme de Şarpe, legănându-se înainte şi înapoi pe tocuri, cu atitudinea unuia care abia aşteaptă s-o ia din loc. Tre’ să capăt ce tre’ să capăt. Şi dacă nu capăt de la tine, o să capăt de la altul.

Lee şi Robert au făcut schimb de priviri.

– Am putea măcar să ne uităm cum e, a spus Lee.

– E loc bun şi strada e de familişti, a explicat Cizme de Şarpe. Aveţi grijă la prima treaptă, tre’ s-o repar. Am aşa multe case şi oamenii fac mereu stricăciuni. Ca nesimţiţii ăştia, care au stat aici…

Ia vezi, dobitocule, i-am spus în gând. Nu te lua de familia lui Ivy.

Au intrat. Am pierdut sunetul, apoi a revenit, ceva mai slab, când Cizme de Şarpe a deschis fereastra de la camera de zi. Cea prin care se puteau uita vecinii de vizavi, după cum îmi spusese Ivy. Şi avusese sută la sută dreptate în privinţa aceasta.

Lee şi-a întrebat potenţialul proprietar ce anume avea de gând să facă cu găurile din pereţi. Întrebarea nu conţinea nicio nuanţă de indignare, de sarcasm, dar nici de slugărnicie, în pofida apelativului domnule ataşat fiecărei propoziţii. Nu era nimic altceva decât o modalitate respectuoasă, dar insipidă de adresare pe care probabil că o deprinsese în armată. Expresia care l-ar descrie cel mai bine ar fi „lipsit de culoare”. Avea chipul şi vocea unui om care ştie să se strecoare prin crăpături. În public, cel puţin. Marina era cea care îi văzuse celălalt chip şi-i auzise cealaltă voce.

Cizme de Şarpe a făcut câteva promisiuni vagi şi a garantat că va aduce o saltea nouă pentru dormitorul cel mare, din cauză că „nesimţiţii ăia care au stat înainte au furat-o” pe cea deja existentă. Repeta întruna că dacă Lee nu voia să închirieze apartamentul, altcineva îl va lua (de parcă n-ar fi stat gol tot anul) şi i-a invitat pe cei doi fraţi să inspecteze dormitoarele. M-am întrebat ce părere vor avea despre eforturile artistice ale lui Rosette.

Le-am pierdut vocile,