Apoi, pe un ton conspirativ:

– Alte lămpi cu microfoane?

– Nu acum, i-am răspuns. Spune-mi, ai auzit vreodată de ceva care se numeşte microfon omnidirecţional?

Zâmbetul i-a dezvelit larg dinţii:

– Prietene, mi-a zis, ai venit din nou la locul potrivit.

Mi-am instalat un telefon şi prima persoană pe care am sunat-o a fost Ellen Dockerty, care a fost mai mult decât bucuroasă să-mi dea adresa lui Sadie din Reno.

– Am şi numărul de telefon de la pensiunea unde stă, a adăugat Ellen. În caz că-l vrei.

Sigur că-l voiam, dar dacă mi l-ar fi dat, aş fi cedat la un moment dat tentaţiei de a suna. Şi ceva îmi spunea că ar fi fost o greşeală.

– Îmi ajunge adresa.

Imediat ce am închis m-am apucat să scriu o scrisoare, detestând din tot sufletul tonul conversaţional, bombastic şi artificial, dar neştiind cum să-l evit. Nenorocita aia de mătură încă mai era între noi. Şi dacă întâlnise un bătrâior iubăreţ şi plin de bani şi mă uitase? Era posibil? Cu siguranţă că ştia cum să-l facă să se simtă bine în pat; învăţase iute toate trucurile şi era la fel de agilă în aşternuturi cum era şi pe ringul de dans. Iarăşi osul geloziei îşi făcea simţită prezenţa, aşa că m-am grăbit să isprăvesc scrisoarea, ştiind că probabil sună patetic, dar nepăsându-mi. Aş fi dat orice doar ca să pot să fiu sincer.

Îmi este dor de tine şi îmi pare îngrozitor de rău pentru felul în care ne-am despărţit. Nu ştiu ce să fac să fie bine acum. Am ceva de făcut şi voi termina abia la primăvară. Poate nici atunci, dar sper că voi reuşi. Te rog să nu mă uiţi.

Te iubesc, Sadie.

Am semnat-o „George”, anulând astfel toată amărâta de sinceritate pe care o izbutisem. Dedesubt am adăugat şi numărul meu de telefon: în caz că vrei să mă suni. Apoi m-am dus până la Biblioteca Benbrook şi am pus scrisoarea într-una din cele două cutii poştale de pe trotuar. Pentru moment nu puteam face mai mult.

În caietul cu însemnările lui Al erau şi trei fotografii scoase la imprimantă de pe trei site-uri de internet. Într-una era George de Mohrenschildt, într-un costum gri de om de afaceri, cu o batistă albă în buzunarul de la piept. Era pieptănat cu cărare tot în stilul oamenilor prosperi ai timpului. Zâmbetul care-i încreţea buzele cam groase îmi amintea de patul puiului din povestea celor Trei Urşi: nici prea tare, nici prea moale, tocmai bun. Nu era în el niciun indiciu al dementului pe care îl voi vedea în curând sfâşiindu-şi cămaşa în faţa numărului 2703 de pe Mercedes Street. Sau poate că era. Ceva în ochii negri. O aroganţă. O urmă de „du-te dracului”.

În a doua fotografie era mult hulitul cuib al asasinului, confecţionat din cutii de cărţi, la etajul şase al Texas School Book Depository.

A treia îl înfăţişa pe Oswald, îmbrăcat în negru, cu arma comandată prin poştă într-o mână şi cu vreo două reviste de stânga în cealaltă. La cureaua pantalonilor îşi vârâse revolverul cu care, în cazul în care nu voi reuşi să-l opresc, îl va ucide pe J.D. Tippit, ofiţer al poliţiei din Dallas, în timpul încercării eşuate de evadare. Marina va fi cea care va face fotografia aceasta cu mai puţin de două săptămâni înainte de încercarea de a-l asasina pe generalul Walker, în curtea închisă a clădirii cu două apartamente de la numărul 212 de pe West Neely Street din Dallas.

Pe când aşteptam să treacă timpul până la mutarea familiei Oswald în cocioaba de peste drum de a mea din Fort Worth, m-am dus adesea să inspectez Neely Street. După cum ar fi spus elevii mei din anul 2011, Dallasul era mai nasol decât nasol, dar West Neely Street era situată într-un cartier ceva mai bun decât Mercedes Street. Bineînţeles că mirosea urât şi acolo – în 1962 aproape tot centrul Texasului puţea ca o rafinărie defectă – dar lipseau miasmele de căcat şi canalizare. Strada era sărăcăcioasă, dar măcar era pavată. Şi nu erau găini.

La etajul de la numărul 21 locuia un cuplu de tineri cu un copil. După ce se vor muta, soţii Oswald le vor lua locul. Pe mine, însă, mă interesa apartamentul de la parter, pentru că voiam să locuiesc acolo atunci când Lee, Marina şi June se vor muta deasupra.

În iulie 1962, apartamentul acesta era ocupat de două femei şi un bărbat. Femeile erau grase, abia se mişcau şi aveau o slăbiciune pentru rochiile şifonate. Una trecuse de şaizeci de ani şi şchiopăta vizibil. Cealaltă avea vreo treizeci şi opt, patruzeci şi puţin de ani. Asemănarea dintre ele mi-a confirmat că erau mamă şi fiică. Bărbatul era aproape scheletic şi ţintuit într-un scaun cu rotile. Părul i se redusese la un puf alb. În poală ţinea o pungă cu pipi tulbure ataşată la un cateter urinar. Fuma în permanenţă, scuturând ţigările în scrumiera prinsă de braţul scaunului de invalid. Nu l-am văzut vreodată în acea vară îmbrăcat în altceva decât într-un şort de baschet din satin roşu care-i dezgolea coapsele ofilite până la genitale, un maiou galben ca urina din pungă, tenişi lipiţi cu bandă adezivă şi o pălărie de cowboy mare şi neagră cu o bandă care părea a fi fost confecţionată din piele de şarpe. Pe calota pălăriei erau brodate două săbii de cavalerie. În fiecare zi ori soţia, ori fiica lui îl împingeau pe peluza din faţa casei, unde rămânea ţeapăn ca o statuie la umbra unui copac. Am început să-mi ridic mâna înspre el în semn de salut pe când treceam încet cu maşina prin faţa casei, dar el nu mi-a răspuns niciodată, deşi sunt convins că ajunsese să-mi recunoască maşina. Poate că-i