o parte din mine voia s-o taie înapoi la Fort Worth cât încă mai aveam suficientă voinţă. Mă întreb câte s-ar fi schimbat dacă nu făceam acea mică abatere de la program? Poate nu s-ar fi schimbat nimic. Poate foarte multe.

Antrenorul supraveghea ultimele pase ale echipei de juniori, în vreme ce restul jucătorilor îşi scoseseră căştile şi zăceau pe bănci cu transpiraţia şiroindu-le pe feţe.

– Roşu doi, roşu doi! a urlat Borman.

Ne-a văzut şi a ridicat mâna cu degetele răsfirate: cinci minute. Apoi s-a întors la trupa epuizată de pe teren:

– Încă o dată! Să vă văd dacă sunteţi în stare de ceva!

M-am uitat pe partea cealaltă a terenului şi am văzut un individ îmbrăcat cu o haină sport atât de stridentă că te dureau ochii numai uitându-te la ea. Se fâţâia pe lângă tuşă cu căşti la urechi şi în mâini cu ceva ce semăna cu un castron de salată. Ochelarii lui mi s-au părut cunoscuţi de undeva. La început nu am făcut legătura, apoi mi-am dat seama cu cine semăna: cu Silent Mike McEachern. Magicianul meu personal.

– Cine-i ăla? l-am întrebat pe Deke.

Deke a aruncat o privire la individ:

– Al naibii să fiu dacă ştiu.

Antrenorul a bătut din palme şi le-a spus copiilor să se ducă la duşuri. S-a apropiat de noi şi mi-a ars una peste spinare:

– Cum o duci, Shakespeare?

– Destul de bine, am zâmbit eu vitejeşte.

– Shakespeare e un chilipir, spuneam noi când eram mici, a început el să râdă cu poftă.

– Noi spuneam: Antrenor fără umor.

A părut uluit:

– Pe bune?

– Nee, îmi bat joc de tine, i-am spus dorindu-mi să-mi fi ascultat primul impuls şi să fi plecat din oraş imediat după cină. Cum e echipa cea nouă?

– A, băieţi buni, fac şi ei ce pot, da’ nu mai e la fel fără Jimmy. Ai văzut ce panou au pus unde iese 109 din Highway 77?

– Cred că m-am obişnuit prea tare cu el ca să mai bag de seamă.

– Ei, uită-te la plecare, amice. L-au făcut destul de bine. Pe mămică-sa lui Jimmy a umflat-o plânsul când l-a văzut. Am înţeles că-ţi sunt dator cu mulţumiri că l-ai făcut pe tânărul nostru să se jure că n-o să se atingă de băutură în viaţa lui.

Şi-a scos şapca cu iniţiala C brodată pe cozoroc, şi-a şters transpiraţia de pe frunte cu braţul, s-a acoperit la loc şi a oftat adânc.

– Probabil că-i datorez un cuvânt de mulţumire şi împleticitului Vince Knowles, da’ nu pot să fac mai mult decât să-l trec pe lista mea de rugăciuni.

Mi-am adus aminte că antrenorul Borman era baptist din categoria durilor. Pe lângă lista de rugăciuni, probabil că îşi închipuia şi că spanacul acela despre fii lui Noe e adevărat.

– N-ai de ce să-mi mulţumeşti, i-am spus. Mi-am făcut meseria.

M-a privit pătrunzător.

– Şi încă ar mai trebui să ţi-o faci, nu să te masturbezi în faţa unei cărţi. Scuze că sunt atât de direct, dar aşa simt.

– În regulă.

Chiar aşa era. Şi îmi plăcea mai mult pentru că o spusese. Într-o altă lume ar fi avut dreptate. I-am arătat partea cealaltă a terenului, unde sosia lui Silent Mike îşi împacheta castronul de salată într-o casetă metalică. Căştile îi atârnau pe după gât.

– Cine-i ăla?

Antrenorul a scos un fornăit.

– Mi se pare că-l cheamă Hale Duff. Sau Cale. E tipul nou de la rubrica sport de la „Cur-Adam”.

Se referea la KDAM, unicul post de radio din ţinutul Denholm, o staţie mititică ce difuza buletine agricole dimineaţa, muzică country după-amiaza şi rockuri când se termina şcoala. Copiilor le plăceau pauzele dintre transmisii la fel de mult cât le plăcea muzica; se auzea o explozie, urmată de o voce de cowboy bătrân care zicea: „K-DAM! A fost una zdravănă!” În Tărâmul lui Demult, aceasta era considerată o glumă foarte deocheată.

– Şi ce-i şmecheria aia a lui, domnule antrenor, l-a întrebat Deke. Ştii cumva?

– Ştiu, sigur că ştiu, a răspuns el, şi nu-i în toate minţile dacă-şi închipuie c-o să-l las s-o folosească la transmiterea meciurilor. Doar nu credeţi că-mi doresc să mă audă cineva la radio zicându-le copiilor că nu-s decât o adunătură de fofoloance proaste când refuză să alerge la baza a treia?

M-am întors spre el, foarte încet:

– Despre ce vorbeşti?

– Nu l-am crezut, aşa că am încercat-o şi eu, mi-a răspuns antrenorul, continuând cu indignare tot mai mare: L-am auzit cu urechile mele pe Boof Redford când i-a zis unuia dintre boboci că am coaiele mai mari decât creierul!

– Nu mai spune, am exclamat eu, simţind cum mi se accelerează pulsul.

– Tipul zice că a făcut singur instalaţia în garajul personal, a mormăit antrenorul. Zice că dacă o dai la maxim poţi să auzi şi o vacă băşindu-se peste deal. Sigur că nu-i adevărat, dar Redford era pe partea ailaltă a terenului când a zis ce-a zis despre mine.

Individul de la sport, care părea să aibă vreo douăzeci şi patru de ani, şi-a luat caseta metalică şi i-a făcut cu mâna semn de rămas-bun. Antrenorul i-a răspuns apoi ne-a şoptit:

– Ziua când o să-l las pe terenul meu cu chestia aia o să fie şi ziua când o să-mi pun pe Dodge un abţibild cu Kennedy.

13

Se întunecase aproape complet când am ajuns la intersecţia dintre şoselele 77 şi 109, însă din est răsărise o lună portocalie puhavă care arunca suficientă lumină ca să pot vedea panoul. Era Jim LaDue, surâzător, cu mingea de fotbal într-o mână şi casca în cealaltă, cu o şuviţă de păr negru căzută poetic pe frunte. Deasupra, cu litere înstelate, scria: FELICITĂRI JIM LaDUE. MIJLOCAŞUL ANILOR 1960 ŞI 1961! SUCCES ÎN ALABAMA! NU TE VOM UITA NICIODATĂ!

Şi dedesubt, cu litere roşii care parcă zbierau:

JIM LA!

14

Două zile mai târziu, am intrat iarăşi în magazinul Satellite Electronics, unde am aşteptat cât proprietarul a vândut un tranzistor de dimensiunile unui iPod unui puşti care clefăia gumă. După ce a ieşit (şi îşi pusese deja în ureche casca mică a aparatului de radio), Silent Mike s-a întors spre mine:

– Ia te uită, vechiul meu