ştiam despre viitor, începusem să mă gândesc că am făcut cea mai mare tâmpenie când am părăsit acest loc în favoarea străzii Mercedes unde Patru Iulie se sărbătorea aruncând în aer găini. Şi speram din tot sufletul ca preşedintele Kennedy să merite toate suferinţele mele.

Am mâncat hamburgeri, cartofi prăjiţi sfârâind în grăsime şi plăcintă cu mere. Am povestit despre oamenii pe care îi cunoşteam, cine ce face, şi ne-am amuzat pe seama lui Danny Laverty care se apucase în sfârşit să-şi scrie mult promisa carte. Ellie mi-a şoptit că soţia lui Danny zice că primul capitol se intitulează „Botezul focului”.

Spre sfârşitul mesei, în timp ce Deke îşi îndesa tutunul în pipă, Ellie şi-a luat sacoşa de sub masă şi a scos din ea o ditamai cartea pe care mi-a înmânat-o peste rămăşiţele unsuroase ale cinei.

– Pagina optzeci şi nouă. Şi, te rog, n-o pune în băltoaca aia antipatică de ketchup. Am luat-o cu împrumut şi intenţionez s-o înapoiez în aceeaşi condiţie.

Era un anuar cu titlul Tiger Tails, al unei şcoli mult mai simandicoase decât liceul din Jodie. Legat în piele, nu în pânză, cu paginile groase şi lucioase, cu o sută de pagini rezervate pentru sponsori la sfârşit. Instituţia pe care o comemora – o proslăvea, mai bine zis – era Şcoala de zi Longacre din Savannah. Am răsfoit secţiunea elevilor din ultimul an şi nu am văzut decât chipuri albe, fără excepţie. Mi-am spus că poate, prin 1990, acolo se vor afla şi una sau două fotografii ale unor elevi de culoare. Poate.

– Măi, să fie, am exclamat. Sadie a renunţat la o groază de bani venind aici.

– Cred că era mult prea nerăbdătoare să scape de acolo, a observat Deke. Şi sunt convins că a avut motivele ei.

Am deschis anuarul la pagina optzeci şi nouă. CATEDRA DE ŞTIINŢELE NATURII. Acolo era o fotografie banală de grup cu patru profesori în halate albe şi cu eprubete în mâini, amintind de Dr. Jekyll, iar sub ea erau patru instantanee individuale. John Clayton nu semăna câtuşi de puţin cu Lee Oswald, dar avea acelaşi chip plăcut într-un mod insignifiant, iar buzele i se încreţeau în aceeaşi aluzie de zâmbet. Să fi fost vorba despre o umbră de bună dispoziţie sau era doar un dispreţ abia ascuns? La dracu’, poate că doar atât fusese în stare să scoată din el ticălosul ăla cu tulburări obsesiv-compulsive când fotograful îi ceruse să zâmbească. Singurul său semn distinctiv erau adânciturile de la tâmple care se asortau cu gropiţele din colţurile gurii. Poza era alb-negru, dar ochii lui erau destul de deschişi ca să-mi dau seama că erau fie albaştri, fie cenuşii.

Am întors anuarul spre prietenii mei.

– Vedeţi scobiturile astea de-o parte şi de alta a capului? Să fie doar o trăsătură naturală, aşa ca un nas coroiat sau o bărbie cu gropiţă?

Mi-au răspuns în acelaşi timp:

– Nu.

– Sunt urme de forceps, a spus Deke. Aşa se întâmplă când doctorul se plictiseşte să aştepte şi-l trage pe micuţ afară din mamă-sa. De obicei dispar, dar nu e o regulă. Dacă nu i s-ar rări părul la tâmple nici nu le-am observa.

– Şi nu l-aţi văzut dând târcoale şi întrebând de Sadie?

– Nu.

Tot la unison. Apoi Ellie a adăugat:

– Nimeni n-a întrebat de ea, George. În afară de tine. Prostule care eşti tu. Prost, a surâs ea ca la o glumă, dar nu tocmai.

M-am uitat la ceas şi am spus:

– V-am ţinut destul. E timpul s-o pornesc la drum.

– Vrei să facem o plimbare până la terenul de fotbal înainte să pleci? m-a întrebat Deke. Antrenorul Borman mi-a zis să te duc pe la el, dacă pot. A început deja antrenamentele, desigur.

– Bine măcar că le face seara pe răcoare, a spus Ellie ridicându-se de la masă. Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru micile favoruri. Mai ţii minte când l-a lovit damblaua din cauza căldurii pe puştiul Hastings acum trei ani? Şi cum la început au crezut că-i vorba de o criză de inimă?

– Nu-mi dau seama de ce ar dori să mă vadă, am spus. Doar i-am dus cel mai bun fundaş în zona întunecată a universului.

Apoi mi-am coborât vocea şi am şoptit tenebros:

– Arta teatrală!

Deke a zâmbit.

– Aşa este, însă i-ai salvat un jucător de la suspendare. Cel puţin, aşa crede Borman. Pentru că, fiule, asta i-a povestit Jim LaDue.

La început n-am înţeles despre ce anume e vorba. Apoi mi-am adus aminte de balul Sadie Hawkins şi am râs:

– N-am făcut decât să prind trei băieţi când făceau pase cu o sticlă de rachiu. Am confiscat-o şi am aruncat-o peste gard.

Surâsul lui Deke a dispărut instantaneu:

– Vince Knowles era unul dintre ei. Ştii că era băut când s-a dat peste cap cu camioneta?

– Nu.

Dar nu eram surprins. Pentru liceeni, maşinile şi băutura au constituit mereu cel mai popular, uneori şi cel mai letal cocktail.

– Da, domnule. Întâmplarea asta nefericită combinată cu ce le-ai spus atunci, la bal, l-a făcut pe LaDue să se jure că n-o să mai pună gura pe băutură în viaţa lui.

– Dar ce le-ai spus? m-a întrebat Ellie.

Îşi scosese portofelul din geantă, însă eu eram mult prea cufundat în amintirea acelei seri ca să mă cert cu ea în privinţa plăţii. Nu vă puneţi în pericol viitorul, asta le spusesem. Şi Jim LaDue, băiatul cu zâmbetul leneş care părea a spune „am lumea întreagă la degetul cel mic” pusese la inimă cuvintele mele. Niciodată nu putem şti ce vieţi influenţăm, sau când, sau de ce. Aflăm toate astea doar când este prea târziu.

– Nu-mi aduc aminte, am spus.

Ellie s-a dus să plătească cina.

I-am zis lui Deke:

– Spune-i lui Ellie să fie atentă dacă îl vede pe individul ăla din poză, Deke. Să fii şi tu atent. Poate n-o să vină pe aici. Încep să cred că m-am înşelat în privinţa asta, dar totuşi s-ar putea să vină. Şi o să fie un pachet de draci.

Deke mi-a promis că o să fie atent.

12

N-aveam niciun chef să merg până la terenul de fotbal. Jodie era neînchipuit de frumos în lumina piezişă a înserării de iulie şi cred că