Lampa Înclinată din Pisa era tot pe biroul cel vechi în care erau depozitate ustensilele pentru gătit, în aşteptarea cuiva care să o aprindă şi să activeze microfonul. Dar nu-mi va fi de niciun folos dacă nu va fi conectat la micuţul magnetofon japonez care putea înregistra la cea mai mică turaţie până la douăsprezece ore. Ştiam asta pentru că îl încercasem; vorbisem în lampa de rezervă (simţindu-mă aidoma unui personaj din comediile lui Woody Allen) şi chiar dacă redarea era mult prea tărăgănată, cuvintele se puteau distinge foarte bine. Ceea ce însemna că eram gata de acţiune.

Dacă îndrăzneam.

Patru Iulie pe Mercedes Street a fost o zi agitată. Bărbaţi liberi de la muncă au udat peluzele irecuperabile – în afară de câteva averse scurte după-amiaza şi seara, vremea fusese călduroasă şi uscată –, apoi s-au tolănit în şezlonguri, unde au stat aproape tot timpul, bând bere şi ascultând meciuri de baseball la radio. Găşti de preadolescenţi au atacat cu artificii câinii vagabonzi şi câteva găini rătăcite. Una dintre ele a fost lovită de o petardă şi a explodat într-un nor de sânge şi pene. Vinovatul a fost târât urlând într-una din casele din josul străzii de o mamă îmbrăcată doar cu un combinezon şi o şapcă de baseball Farmall. Mersul nesigur îmi spunea că şi ea are câteva berici la bord. Simulacrul de spectacol de artificii a avut loc imediat după ora zece seara, când cineva, poate chiar puştiul care-mi sfârtecase cauciucurile decapotabilei, a incendiat un Studebaker care zăcea abandonat de mai bine de o săptămână în parcarea de lângă depozitul Montgomery Ward. Pompierii din Fort Worth au venit să stingă focul şi toată lumea a ieşit din case să se bucure de privelişte.

Dumnezeu să binecuvânteze America.

Dimineaţa următoare m-am dus să mă uit la mormanul trist de fiare carbonizate. Şi am descoperit o cabină telefonică lângă unul dintre peroanele de încărcare ale depozitului. Sub impulsul momentului m-am hotărât s-o sun pe Ellie Dockerty. Am rugat-o pe telefonistă să-i găsească numărul şi să-mi facă legătura. Am făcut-o pentru că mă simţeam singur şi mă copleşise melancolia, dar mai ales pentru că voiam să aflu ce mai face Sadie.

Ellie mi-a răspuns după al doilea ţârâit şi a părut foarte bucuroasă să mă audă. Şi m-a făcut să zâmbesc, stând acolo, în cabina care deja se prăjea la soare, având în spate un Mercedes Street care-şi dormea somnul beţiei din glorioasa zi naţională, iar în nări, miasma de maşină arsă.

– Sadie e bine. Mi-a trimis două cărţi poştale şi o scrisoare. E chelneriţă la Harrah’s, şi-a coborât tonul. Cred că e chelneriţă la bar, dar consiliul nu trebuie să afle asta.

Mi-am şi imaginat picioarele lungi ale lui Sadie ieşind din fusta scurtă de la uniformă. Mi i-am imaginat pe clienţi încercând să-i vadă portjartierul sau holbându-se în decolteul ei când se apleca să pună paharele pe masă.

– A întrebat de tine, a continuat Ellie făcându-mă să zâmbesc iarăşi. N-am vrut să-i spun că toată lumea din Jodie crede că ai dispărut de pe faţa pământului, aşa că i-am zis că faci bine şi că lucrezi la carte.

Nu mai scrisesem nimic la Locul crimei de mai bine de o lună şi de cele câteva dăţi când luasem manuscrisul în mână ca să-l recitesc, mi s-a părut că e scris în limba cartaginezilor din secolul al treilea.

– Mă bucur că o duce bine.

– Cele şase săptămâni obligatorii de rezidenţă se sfârşesc luna asta, dar s-a hotărât să stea acolo până la sfârşitul vacanţei. Zice că bacşişurile sunt foarte bune.

– I-ai cerut o poză de-a fostului soţ?

– Chiar înainte să plece. Mi-a spus că nu are niciuna. Crede că ai ei au câteva, dar n-a vrut să le scrie să le ceară. Zice că ei încă mai cred că n-o să divorţeze şi nu i-ar face decât să le dea speranţe inutile. Şi mai zice că tu exagerezi. Exagerezi teribil de tare, aşa a spus.

Asta era Sadie a mea. Doar că nu mai era a mea acum. Acum era hei, păpuşico, adu-ne încă un rând… şi apleacă-te puţin mai mult de data asta. Fiecare bărbat are în el un os al geloziei, iar al meu vibra cam tare în dimineaţa zilei de cinci iulie.

– George? Sunt absolut convinsă că încă mai ţine la tine şi cred că nu-i târziu să lămuriţi lucrurile.

M-am gândit la Lee Oswald care va încerca să-l asasineze pe generalul Edwin Walker abia peste nouă luni.

– E prea devreme, am spus.

– Poftim?

– Nimic. Mi-a făcut plăcere să vorbim, duduie Ellie, dar dintr-o clipă în alta telefonista o să-mi mai ceară să pun nişte bani în aparat şi am rămas fără fise.

– Ce-ar fi să-ţi faci timp şi să treci pe aici să mâncăm împreună un burger, să bem un suc? La cină? Dacă vrei şi poţi, o să-l chem şi pe Deke Simmons, a întrebat de tine tot timpul.

Gândul de a mă întoarce în Jodie şi de a-mi revedea prietenii de la liceu a fost, probabil, singurul lucru care mă putea binedispune în dimineaţa aceea.

– Sigur. Diseară e prea repede? Pe la cinci?

– Minunat. Noi, şoriceii de provincie, mâncăm devreme.

– Bine, voi veni. Eu fac cinste.

– Abia aştept să ne vedem.

Al Stevens angajase o fată pe care o ştiam de la cursul de limba engleză pentru afaceri şi am fost mişcat văzând-o cum se luminează la faţă când a observat cine stă la masă alături de Ellie şi Deke.

– Domnule Amberson! Oau! Ce bine-mi pare să vă văd! Ce mai faceţi?

– Bine, Dorrie, i-am răspuns.

– Comandaţi mult. Aţi cam slăbit.

– Aşa e, a spus şi Ellie. Ai nevoie să aibă cineva grijă de tine.

Bronzul mexican al lui Deke dispăruse, ceea ce însemna că îşi petrecea în casă mare parte din viaţa de pensionar, dar se pare că el găsise kilogramele pe care le pierdusem eu. Mi-a strâns puternic mâna şi mi-a spus că se bucură nespus să mă vadă. Nu exista nici urmă de prefăcătorie în omul acesta. Şi nici în Ellie Dockerty. Indiferent ce anume