Cînd venea seara, muncitorii erau sleiţi. Ca să nu piardă timpul, schimbaseră şi ora meselor: luau prînzul la orele douăsprezece şi masa de seară abia cînd se întuneca complet. Apoi se întorceau la Casa de Granit şi, frînţi de oboseală, se grăbeau să meargă la culcare.

Cîteodată, cînd discutau cîte un lucru interesant, întîrziau puţin ora culcării. Astfel, pionierii vorbeau de viitor şi le făcea plăcere să-şi închipuie schimbările pe care le-ar aduce ei pe insulă după ce-ar întreprinde o călătorie spre alte ţărmuri. Dar din toate planurile răzbătea gîndul întoarcerii lor pe insula Lincoln. Ei n-aveau de gînd să părăsească o colonie creată cu atîta trudă, cu atît mai mult cu cît truda le fusese încununată de succes, iar legătura cu ţara lor nu putea decît să dea un nou imbold dezvoltării insulei.

Pencroff şi Nab mai ales voiau să-şi termine zilele aici.

— Harbert, spunea marinarul, ai de gînd să părăseşti vreodată insula Lincoln ?

— Niciodată, Pencroff, mai cu seamă dacă rămîi şi tu aici !

— Nici vorbă că rămân, băiete! răspundea Pencroff. Am să te aştept aici. Ai să te întorci cu soţia şi copiii tăi, din care am de gînd să fac nişte ştrengari în lege.

— Ne-am înţeles, făgădui Harbert, rîzînd tulburat şi îmbujorîndu-se la faţă.

— Şi dumneata, domnule Cyrus, urmă Pencroff încîntat, vei fi guvernatorul insulei. Cîţi locuitori credeţi c-ar putea trăi aici ? Cel puţin zece mii !

Discutau astfel de una, de alta, îl lăsau pe Pencroff să alerge cu închipuirea şi, din vorbă în vorbă, pînă la urmă reporterul ajungea la concluzia că vor întemeia un ziar cu numele de „New Lincoln Herald”.

Aşa este făcut omul. Simte nevoia să creeze opere durabile, care să-i supravieţuiască, şi tocmai acesta este semnul superiorităţii lui faţă de celelalte vieţuitoare.

Cine ştie dacă Top şi Jup nu făureau şi ei micile lor planuri de viitor ?

Ayrton tăcea, gîndindu-se că ar dori să-l mai vadă o dată pe lordul Glenarvan şi să se arate în ochii tuturor schimbat şi pocăit.

Într-o seară, la 15 octombrie, tot vorbind despre acestea, convorbirea se prelungi mai mult ca de obicei. Se făcuse ora nouă, căscau cu toţii şi Pencroff se îndrepta spre camera lui, cînd soneria electrică, aşezată în sala cea mare, răsună pe neaşteptate.

Erau toţi de faţă: Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Ayrton, Pencroff şi Nai); deci la stînă nu era nimeni.

Cyrus Smith sări în picioare. Tovarăşii lui se uitau unul la altul, necrezîndu-şi urechilor.

— Ce-o mai fi şi asta ? strigă Nab. Te pomeneşti că ne telegrafiază dracul ! ?

Nimeni nu-i răspunse.

— Se pregăteşte o furtună, observă Harbert. Poate că influenţa electricităţii...

Harbert nu isprăvi fraza. Inginerul, spre care erau întoarse toate privirile, scutură din cap,

— S-aşteptăm, spuse Gédéon Spilett. Dacă-i un semnal, oricine ar fi acela care-l face, îl va repeta.

— Dar cine să fie ? strigă Nab.

— Desigur, răspunse Pencroff, — acela care...

Cuvintele marinarului fură întrerupte de o nouă zbîrnîitură.

Cyrus Smith se îndreptă spre aparat şi telegrafie următoarea întrebare:

„Ce doriţi ?"

Peste cîteva secunde, acul care se mişca pe cadranul alfabetic răspundea locuitorilor Casei de Granit:

„Veniţi repede la stînă !”

— În sfîrşit! strigă Cyrus Smith.

Da ! În sfîrşit se va lămuri taina insulei ! Oboseala şi nevoia de odihnă a pionierilor dispărură în faţa perspectivei de a-şi cunoaşte binefăcătorul. În cîteva clipe, ei părăsiră în tăcere Casa de Granit, coborînd pe plajă. Top şi Jup rămaseră acasă, căci nu era nevoie de ei.

Noaptea era foarte întunecată. Luna în primul pătrar dispăruse o dată cu soarele. După cum observase şi Harbert, nori grei de furtună se tîrau aproape de pămînt, acoperind lumina stelelor. Fulgere, pricinuite de o furtună îndepărtată, sfîşiau zarea. Pînă în cîteva ore era foarte posibil să se abată furtuna asupra insulei. Noaptea era înăbuşitoare.

Dar oricît de adînc ar fi fost întunericul, el nu-i putea opri din drum pe pionierii obişnuiţi cu şoseaua ce ducea la stînă. Luînd-o pe malul stîng al rîului Mercy, se urcară pe platou, trecură puntea peste pîrîul Glicerinei şi înaintară prin pădure.

Pionierii umblau repede, fiind pradă unei tulburări puternice. Nu mai încăpea nici o îndoială, erau pe cale să afle cheia misterului, pentru a cărui dezlegare se osteniseră atît, numele fiinţei necunoscute, care luase parte la toate întâmplările vieţii lor, fiinţă atît de puternică şi de mărinimoasă ! Desigur, acest necunoscut cunoştea cele mai mici amănunte ale vieţii lor, auzea tot ce se spunea la Casa de Granit, izbutind astfel să-i ajute întotdeauna la timpul potrivit.

Copleşiţi de gînduri, pionierii grăbeau pasul. Sub bolta copacilor era atît de întuneric, încît nu mai distingeau nici marginea drumului. în pădure domnea cea mai desăvîrşită linişte. Păsări şi animale, apăsate de vremea furtunoasă, stăteau nemişcate şi tăcute. Nici o adiere nu clintea frunzişul. Doar paşii pionierilor, pe pămîntul tare, răsunau în bezna apăsătoare.

Mergeau de un sfert de oră, cînd Pencroff rupse tăcerea, spunînd:

— Ar fi trebuit să luăm un felinar !

— Vom găsi unul la stînă, răspunse inginerul.

Cyrus Smith şi tovarăşii lui părăsiseră Casa de Granit la ora nouă şi două minute. La nouă şi patruzeci şi şapte, străbătuseră trei mile din cele cinci care despărţeau locuinţa lor de stînă.

Fulgere mari, strălucitoare, începură să brăzdeze văzduhul, profilînd pe cer dantela frunzişului sub care înaintau. Lumina lor era orbitoare. Judecînd după fulgerele din ce în ce mai dese şi mai luminoase şi după bubuiturile îndepărtate care răsunau în înălţimi, furtuna se apropia cu repeziciune. Aerul devenise înăbuşitor.

Pionierii umblau ca şi cînd ar fi fost mînaţi din urmă de o putere necunoscută.

Cînd ajunseră lîngă stînă, un fulger puternic lumină gardul ţarcului şi nici nu puseră bine piciorul pe prag, cînd un tunet năprasnic făcu să se cutremure văzduhul. Străbătură într-o clipă ţarcul şi Cyrus Smith se opri în faţa locuinţei.

S-ar fi putut ca necunoscutul să se afle în casă, căci de aici pornise telegrama. Dar ferestrele erau întunecate.

Inginerul bătu la uşă.

Nici un răspuns.

împinse apoi uşa şi pionierii intrară în camera cufundată în întuneric.

Nab scăpără amnarul şi, un moment mai tîrziu, felinarul lumina întreaga încăpere...

În odaie nu era nimeni. Lucrurile nu fuseseră mişcate din loc.

— Să