Nu ! Nu era cu putinţă ! Telegrama anunţase „Veniţi repede la stînă !”

Se apropiara de masa pe care se afla telegraful. Pila electrică se afla în cutia ei, aparatul de transmisie şi de recepţie, totul era la locul lui.

— Cine a fost aici ultima oară ? întrebă inginerul.

— Eu, domnule Smith, răspunse Ayrton.

— Cînd ?

— Acum patru zile.

— A! Uite o însemnare! strigă Harbert, arătînd spre masă.

Pe hîrtie scria în englezeşte: „Urmaţi firul cel nou !”

— La drum ! strigă Cyrus Smith, care înţelese că telegrama nu pornise de la stînă, ci din ascunzişul tainic al necunoscutului. Un fir suplimentar, legat de cel instalat de ei, îl punea în legătură directă cu Casa de Granit.

Nab luă felinarul aprins şi părăsiră cu toţii stîna.

Furtuna se dezlănţuise cu nemaipomenită violenţă. Intervalul dintre fulgere şi tunete era din ce în ce mai mic. în curînd vijelia avea să cuprindă întreaga insulă şi muntele Franklin. La lumina fulgerelor se zărea creştetul vulcanului, încununat cu aburi.

În tot interiorul ţarcului, între casă şi gard, nu exista nici o legătură telegrafică. Dar, după ce ieşiră pe poartă, inginerul alergă pînă la primul stîlp, unde, la lumina unui fulger, descoperi un nou fir, ce se lăsa de la izolator la pămînt.

— Iată-l ! spuse el.

Firul se tîra pe pămînt, dar era înconjurat de o substanţă izolatoare, care semăna cu aceea folosită pentru cablurile submarine, care asigură libera transmisiune a curentului. Firul părea că se îndreaptă în direcţia pădurii şi a povîrnişurilor sudice ale muntelui, luînd-o spre sudul insulei.

— Să ne luăm după el ! spuse Cyrus Smith.

La lumina felinarului şi a fulgerelor, pionierii urmau calea arătată de fir.

Tunete asurzitoare bubuiau neîncetat, aşa că nu se putea auzi nici o vorbă. De altminteri, nici nu era timp de vorbă, căci trebuiau să meargă repede.

Cyrus Smith şi tovarăşii lui urcară mai întîi povîrnişul care se ridica între valea stînei şi valea rîului Cascadei, pe care-l trecură printr-un vad. întins pe pămînt sau aninat de crengile copacilor, firul îi călăuzea mereu.

Inginerul crezuse la început că firul se opreşte undeva în fundul văii şi că acolo se află şi adăpostul necunoscutului. Văzu însă curînd că se înşelase.

Pionierii fură nevoiţi să urce şi panta din sud-vest şi să coboare din nou platoul golaş, care se isprăvea la stîncile de bazalt, atît de straniu îngrămădite pe ţărm. Din cînd în cînd unul dintre pionieri se apleca, pipăia firul cu mîna şi la nevoie corecta direcţia spre care trebuiau să meargă. Acum nu se mai îndoiau că firul se tîra spre mare. Se vede că acolo, în vreo văgăună, printre rocile calcinate, se afla pitită locuinţa zadarnic căutată de pionieri.

Deasupra lor cerul părea cuprins de flăcări. Fulgera neîntrerupt. Trăsnetele loviră de cîteva ori creştetul vulcanului, scurgîndu-se în craterul din care se înălţa un fum gros. Cîteodată, muntele părea că aruncă flăcări.

La zece fără cîteva minute, pionierii ajunseră pe faleza care se înălţa la marginea oceanului, în partea de apus. Vîntul sufla cu putere şi talazurile se spărgeau mugind la picioarele lor.

Cyrus Smith socoti că se aflau la o milă şi jumătate de stînă.

Aici firul se strecura printre stînci, coborînd o pantă foarte înclinată, în marginea unei rîpe înguste şi foarte întortochiate.

Pionierii coborîră rîpa, cu toate că s-ar fi putut să provoace o prăbuşire a stîncilor, care să-i zvîrle în mare. Coborîşul era foarte primejdios, dar ei nu se mai temeau de nimic, nu mai erau stăpîni pe ei, erau parcă mînaţi de cineva spre acest punct misterios, aşa cum magnetul atrage fierul.

Coborîră în rîpă, aproape fără să ştie cum, cu toate că locurile erau primejdioase chiar în plină zi. Pietrele se rostogoleau, scînteind ca bolizii incandescenţi, cînd erau luminate de fulgere. Cyrus Smith mergea în fruntea grupului şi Ayrton încheia şirul. Cîteodată umblau încet, alteori alunecau pe stînca lucioasă; se ridicau însă şi-şi urmau drumul mai departe !

În cele din urmă, firul coti brusc, atingînd lanţul de stînci răzleţe prăvălite în mare de-a lungul litoralului. Pionierii ajunseră la poalele peretelui de bazalt.

Acolo se afla o streaşină îngustă, care şerpuia de-a lungul zidului, la cîteva picioare deasupra mării. Firul era tras şi aici, aşa încît pionierii se luară după el. Nu făcură nici o sută de paşi, cînd streaşina, înclinîndu-se în pantă lină, ajunse la nivelul apei.

Inginerul apucă firul şi văzu că se cufundă în mare.

Tovarăşii, opriţi lîngă el, erau înmărmuriţi.

Scoaseră un strigăt de deznădejde ! Să se arunce în mare ca să pătrundă în vreo peşteră submarină ? Atît de mare era încordarea care-i stăpînea, încît n-ar fi şovăit să facă şi acest lucru!

Un cuvînt al inginerului îi opri.

Cyrus Smith îşi duse tovarăşii într-o scobitură a stâncilor, spunîndu-le:

— Să aşteptăm. Marea e în plin flux; cînd vine refluxul se deschide şi drumul nostru.

— Dar de unde ştiţi ? întrebă Pencroff.

— Nu ne-ar fi chemat, dacă nu s-ar fi putut ajunge pînă la el !

Cyrus Smith vorbise cu atîta siguranţă, încît nimeni nu i se împotrivi. De altfel părea să aibă dreptate. Se putea să fie prin apropiere o deschizătură, acoperită de apă, în timpul fluxului, dar în care să se poată pătrunde cînd se retrag apele.

Oricum, erau siliţi să aştepte cîteva ore. Pionierii se strînseră în tăcere sub un fel de boltă adîncă, săpată în stîncă. începuse să plouă şi în curînd norii, sfîrtecaţi de fulgere, revărsau pe pămînt adevărate torente de apă. Ecoul repeta bubuiturile tunetelor, dîndu-le o sonoritate măreaţă.

Pionierii erau nespus de tulburaţi. Gîndurile cele mai stranii li se fugăreau prin minte şi căutau să-şi închipuie vreo apariţie supranaturală, a cărei înfăţişare să se potrivească întru totul cu părerea ce şi-o făcuseră ei despre misteriosul spirit al insulei;

La miezul nopţii, Cyrus Smith luă felinarul şi coborî pe plajă ca să observe aşezarea stîncilor. Refluxul începuse de două ore.

Şi într-adevăr, inginerul nu se înşelase. Din mijlocul apelor începea să se ridice arcul unei bolţi uriaşe. Firul cobora, pătrunzînd în deschizătură.

Cyrus Smith se întoarse la tovarăşii lui, spunîndu-le scurt:

— Peste o oră ne vom putea continua drumul.

— Va să zică există o deschizătură ? întrebă Pencroff.