cel bătrân şi-a îmbrăţişat fiul, apoi a sărutat-o pe Marina pe obraz (pe cel care nu era umflat). Au sporovăit în rusă. Tânărul Gregory era pierdut, dar Marina se regăsise: se luminase ca o reclamă cu neon. I-a invitat pe toţi înăuntru. Nu după mult timp, stăteau cu toţii în living, beau ceai cu gheaţă şi discutau. Mâinile Marinei zburătăceau ca nişte păsări speriate. June trecea din mână în mână, din poală în poală.

Eram fascinat. Comunitatea emigranţilor ruşi descoperise fetiţa-femeie ce le va deveni favorită. Şi cum să nu fi fost aşa? Era tânără, era străină într-o ţară străină, era frumoasă. Bineînţeles, frumoasa avea ghinionul de a fi măritată cu o bestie – un tânăr american arogant care o bătea (rău) şi care credea cu ardoare într-un sistem pe care aceşti indivizi din pătura superioară a clasei mijlocii îl respingeau cu tot atâta ardoare (mult mai rău).

Totuşi Lee accepta doar cu sporadice accese de furie alimentele pe care aceştia le aduceau; şi când îi făceau cadou şi piese de mobilier – un pat nou pentru el şi Marina, un pătuţ roz pentru copil – le accepta şi pe acestea. Spera ca aceşti ruşi să-l scoată din văgăuna în care se afla. Dar nu-i înghiţea şi pe când se va muta cu familia în Dallas, în noiembrie ’62, probabil că ştia deja că sentimentele lui sunt împărtăşite. De ce să îl placă, trebuie să-şi fi spus. Era un om pur din punct de vedere ideologic. Ăştia nu erau altceva decât nişte laşi care abandonaseră Mama Rusie când fusese îngenuncheată în ’43, care linseseră cizmele germanilor şi care au fugit în Statele Unite când s-a terminat războiul, îmbrăţişând la iuţeală modul de viaţă american… care pentru Oswald însemna zăngănit de arme, oprimarea minorităţilor, cripto-fascism care exploatează clasa muncitoare.

Ştiam unele din lucrurile acestea din însemnările lui Al. Pe altele le înţelesesem din piesa care se desfăşura pe scena de peste drum de casa mea, sau le dedusesem din singura conversaţie importantă pe care o surprinsese şi înregistrase microfonul din lampă.

10

În seara de sâmbătă, douăzeci şi cinci august, Marina s-a îmbrăcat cu o rochiţă albastră foarte drăguţă şi a dichisit-o pe June cu un şpilhozen din catifea reiată brodată cu flori. Lee, cu fundul în sus din câte îmi puteam da seama, a ieşit din dormitor în ceea ce părea a fi unicul lui costum. Un sacou şi o pereche de pantaloni caraghioşi din lână, fără absolut nicio formă, evident fabricaţi în Rusia. Noaptea era foarte călduroasă şi îmi imaginam că, nu peste multă vreme, se va chinui într-un mare fel din cauza transpiraţiei. Au coborât cu atenţie (tot nu reparase nimeni treapta) şi s-au îndreptat spre staţia de autobuz. M-am urcat în maşină şi am mers până la intersecţia dintre Mercedes Street şi Winscott Road. I-am văzut lângă stâlpul de telefon cu dungi albe. Se certau. Nicio mirare. A venit autobuzul. Soţii Oswald s-au urcat. I-am urmărit, la fel cum îl urmărisem pe Frank Dunning în Derry.

Istoria se repetă este doar un alt mod de a spune că trecutul se armonizează.

Au coborât într-un cartier de vile, în partea de nord a Dallasului. Am parcat şi i-am văzut cum se apropie de o casă în stil Tudor, mică, dar frumoasă, construită din piatră şi lemn. Felinarele de la capătul aleii străluceau blând în amurg. Nicio buruiană nu îndrăznea să crească pe această peluză. Întregul loc părea să strige America funcţionează! Marina mergea în frunte cu fetiţa în braţe, Lee o urma în silă, părând pierdut în sacoul la două rânduri care-i ajungea până aproape de genunchi.

Marina l-a împins în faţă şi i-a arătat soneria. A sunat. Din casă au ieşit Peter Gregory şi fiul său, iar când June a ridicat mânuţele spre Paul, tânărul a izbucnit în râs şi a luat-o în braţe. Când a văzut scena, gura lui Lee a început să zvâcnească.

A mai ieşit şi un al treilea bărbat. L-am recunoscut din grupul care venise în ziua primei şedinţe de meditaţie a lui Paul Gregory. De atunci mai fusese acasă la Oswald de încă vreo trei sau patru ori, aducând alimente sau jucării pentru June, sau şi una, şi alta. Eram destul de sigur că numele lui era George Bouhe (da, încă un George, căci trecutul se armonizează în fel şi chip) şi, deşi se apropia cu paşi repezi de vârsta de şaizeci de ani, eram aproape convins că era picat în limbă după Marina.

În conformitate cu însemnările bucătarului care mă vârâse în beleaua asta, Bouhe era cel care îl convinsese pe Peter Gregory să organizeze această petrecere în cinstea soţilor Oswald. George de Mohrenschildt nu lua parte la ea, dar va fi informat de cele petrecute nu peste mult timp. Bouhe îi va povesti lui de Mohrenschildt despre cei doi Oswald şi căsnicia lor ciudată. Îi va mai spune lui de Mohrenschildt că Lee Oswald s-a rupt în figuri la petrecere, lăudând socialismul şi colhozurile sovietice. Mi se pare că tânărul e dus cu capul, va adăuga Bouhe. De Mohrenschildt, bun cunoscător al simptomelor, va lua hotărârea de a cunoaşte personal acest cuplu neobişnuit.

De ce s-a pierdut cu firea Oswald la petrecerea de la Peter Gregory, ofensând binevoitorii expatriaţi care l-ar fi putut ajuta? Nu ştiam sigur, dar aveam ceva idee. Pe de-o parte este Marina, vrăjindu-i pe toţi (mai ales pe bărbaţi) în rochiţa ei albastră. Mai este şi June, drăgălaşă ca un tablou cu bebeluşi al lui Woolworth, în costumaşul ei de căpătat cu flori aplicate. Iar pe de altă parte este Lee, asudând la greu în costumul lui urât. Reuşeşte să urmărească schimbul rapid de replici în rusă mult mai bine decât tânărul Paul Gregory, dar, într-un final, rămâne şi el în urmă. Cât de mult trebuie să-l fi înfuriat că era nevoit să se ploconească în faţa acestor oameni şi să depindă de ei. Sper că aşa era. Sper că l-a durut.

N-am mai zăbovit acolo. Pe mine