mă interesa de Mohrenschildt, următoarea verigă a lanţului. Va intra în scenă în curând. Între timp, cei trei Oswald nu erau acasă şi nu se vor întoarce până la ora zece. Poate chiar mai târziu, pentru că a doua zi era duminică.

M-am întors să activez microfonul din livingul lor.

11

Mercedes Street petrecea la viteză maximă în seara aceea de sâmbătă, dar terenul din spatele casei lui Oswald era pustiu şi tăcut. Am crezut că se va potrivi cheia mea şi la uşa din spate, aşa cum se potrivise la cea din faţă, însă n-a fost nevoie să verific această teorie deoarece uşa din spate era descuiată. În tot timpul petrecut în Fort Worth nu am folosit decât o singură dată cheia cumpărată de la Ivy Templeton. Viaţa este plină de ironii.

Locuinţa era înduioşător de curată. Scăunelul înalt pentru bebeluşi fusese pus între scaunele părinţilor la măsuţa din bucătărie, iar tăviţa ataşată de el sclipea de curăţenie. La fel şi blatul bucătăriei şi chiuveta cu inelul ruginit de scurgere a apei. Am pariat cu mine însumi că Marina nu ştersese fetiţele desenate de Rosette în dormitorul cel mic care-i aparţinea acum lui June şi m-am dus acolo să văd dacă aşa era. Am luminat pereţii cu lanterna pe care o adusesem cu mine. Da, erau tot acolo, însă pe întuneric păreau mai mult fantomatice decât vesele. Probabil că June se uita la ele când stătea în pătuţ şi îşi sugea suzeta. Mă întrebam dacă şi le va mai aminti mai târziu, la vreun nivel mai adânc al minţii. Fetiţe-fantomă desenate.

Jimla, m-am gândit fără absolut niciun motiv şi m-am cutremurat.

Am mutat biroul, am conectat firul la lampă şi l-am trecut prin gaura pe care o făcusem în perete. Toate bune, dar chiar atunci s-a petrecut ceva rău. Foarte rău. Când am împins biroul la loc, s-a lovit de perete şi Lampa Înclinată din Pisa s-a dezechilibrat.

Dacă aş fi stat să mă gândesc, aş fi îngheţat în loc, iar drăcia aia ar fi căzut şi s-ar fi spart. Şi după aia? Aş fi scos microfonul şi aş fi lăsat cioburile? Aş fi sperat ca cei doi să accepte ideea că lampa, şi aşa instabilă, a căzut de capul ei? Mulţi oameni ar crede asta, dar aceştia nu au motive să fie paranoici din cauza FBI-ului. Lee ar putea descoperi gaura din perete. Şi dacă ar fi descoperit-o, fluturele şi-ar fi întins aripile.

Însă n-am stat să mă gândesc. M-am întins şi am prins lampa înainte să ajungă jos. Şi am rămas cu ea în mână şi tremurând. În casă era cald ca într-un cuptor şi îmi simţeam putoarea propriei transpiraţii. O vor simţi şi ei când se vor întoarce? Cum să nu o simtă?

M-am întrebat dacă nu cumva înnebunisem. Sigur că lucrul cel mai inteligent ar fi să extrag microfonul… şi apoi să mă extrag şi eu. Aş putea să iau iarăşi legătura cu Lee pe zece aprilie anul următor, să-l urmăresc cum încearcă să-l asasineze pe generalul Edwin Walker şi, dacă ar fi fost singur, să-l omor aşa cum îl omorâsem pe Frank Dunning. ADST, cum se spune în întrunirile Alcoolicilor Anonimi la care se ducea Christy; atât de simplu, tâmpitule. De ce, Doamne, iartă-mă, mă tot frăsuiam cu o lampă cu microfon când în joc era viitorul lumii?

Al Templeton a fost cel care mi-a răspuns. Te afli aici pentru că fereastra de incertitudine este tot deschisă. Te afli aici pentru că dacă George de Mohrenschildt este mai mult decât lasă să se vadă, atunci poate că nu Oswald este cel pe care îl cauţi. Te afli aici ca să-l salvezi pe Kennedy şi trebuie să începi de pe acum să aduni certitudini. Aşa că pune afurisita aia de lampă la locul ei.

Am pus afurisita de lampă la locul ei, deşi mă îngrijora faptul că nu era stabilă. Dacă Lee însuşi o răsturna şi descoperea microfonul când se spărgea baza din ceramică? Şi tot aşa, dacă Lee şi de Mohrenschildt vor sta de vorbă în această cameră, dar cu lampa stinsă şi mult prea încet ca să pot să-i aud cu microfonul meu omnidirecţional? Atunci totul ar fi fost în zadar.

Niciodată n-ai să reuşeşti să faci o omletă dacă gândeşti aşa, prietene.

Ce m-a convins a fost gândul la Sadie. O iubeam şi mă iubea – cel puţin, mă iubise – şi am renunţat la ea ca să vin aici, pe strada asta de tot căcatul. Şi nu aveam de gând să plec fără ca măcar să încerc să aud ce are de spus George de Mohrenschildt.

M-am strecurat pe uşa din spate şi, ţinând lanterna între dinţi, am conectat cablul la magnetofon. Am pus magnetofonul într-o cutie din aluminiu, ca să-l protejez de ploaie, apoi l-am ascuns în cuibul din cărămizi şi lemne pe care îl pregătisem dinainte.

Apoi m-am întors la casa mea de tot căcatul de pe strada aceea de tot căcatul şi am început să aştept.

12

Nu foloseau lampa până nu se întuneca bine de tot. Bănuiesc că făceau economie de curent. În plus, Lee se ducea la muncă. Aşa că se culca devreme şi Marina se culca odată cu el. Prima dată când am ascultat banda, n-am auzit decât discuţii în rusă – o rusă foarte îngroşată şi tărăgănată din cauza vitezei mici a înregistrării. Dacă Marina încerca să folosească cele câteva cuvinte învăţate în limba engleză, Lee îi făcea observaţie. Şi totuşi, el vorbea câteodată cu June în engleză, cu voce scăzută, mângâitoare, mai ales atunci când fetiţa era agitată. Îi şi cânta uneori. Parcă era o balenă care încearcă un cântec de leagăn.

De două ori l-am auzit cum o loveşte pe Marina, iar a doua oară, limba rusă