nu i s-a mai părut suficient de expresivă pentru a-şi manifesta furia: „Pizdă inutilă şi pisăloagă! Mama a avut dreptate în privinţa ta!” Urlete urmate de zgomotul făcut de uşa care s-a trântit şi de hohotele de plâns ale Marinei, care s-au oprit brusc când a stins lampa.

În seara de 4 septembrie, un puşti de vreo treisprezece ani, cu un sac pe umăr, a bătut la uşa lor. I-a deschis Lee, desculţ, îmbrăcat în blugi şi într-un tricou. Au discutat ceva. Lee l-a invitat înăuntru. Au continuat să discute. La un moment dat, Lee a luat o carte pe care i-a arătat-o băiatului, care s-a uitat la ea cu neîncredere. Microfonul direcţional nu mi-ar fi folosit la nimic, pentru că vremea se răcise şi acum ţineau ferestrele închise. Dar Lampa Înclinată din Pisa era aprinsă şi pot spune că am avut parte să aud o conversaţie tare amuzantă când am scos banda din magnetofon în noaptea următoare. A treia oară când am asculta-o, nici n-am mai sesizat tărăgăneala vocilor.

Puştiul vindea abonamente la un ziar – sau revistă – care se numea Grit.

I-a informat pe cei doi soţi Oswald că acesta conţinea tot felul de lucruri interesante pe care nu le publicau ziarele din New York (le spunea „ştiri de provincie”), plus articole despre evenimente sportive şi sfaturi de grădinărit. Mai avea şi „poveşti de ficţiune” şi benzi desenate.

– Times Herald n-are Dixie Dugan, le-a mai spus. Mama e topită după Dixie.

– Minunat, fiule, a zis Lee. Eşti un micuţ om de afaceri, nu-i aşa?

– Mmm… da, domnule.

– Spune-mi cât câştigi.

– Doar patru cenţi la zece, dar nu mă deranjează, domnule. Ce-mi place sunt premiile. Mult mai bune decât alea pe care le capeţi dacă vinzi Cloverine Slave. Sunt nebun după ele! O să primesc o armă de .22! Tata a zis că am voie.

– Fiule, ştii ce înseamnă să fii exploatat?

– Hî?

– Ei iau zecile de cenţi. Tu te alegi cu nişte amărâţi de bănuţi şi cu promisiunea că o să capeţi o puşcă.

– Lee, el băiat drăguţ, a intervenit Marina. Tu drăguţ. Lasă în pace.

Lee nu i-a dat nicio atenţie.

– Trebuie să cunoşti ce-i scris în cartea asta, fiule. Poţi să citeşti titlul?

– O, da, domnule. Condiţia clasei muncitoare de Friedrik… Ieen-găls?

– Engels. În ea e vorba despre ce păţesc băieţii care îşi închipuie că vor ajunge milionari dacă vând tot felul de lucruri din uşă în uşă.

– Da’ eu nu vreau să ajung milionar, a obiectat băiatul. Nu vreau decât o armă cu care să împuşc şobolanii de la groapa de gunoi, aşa cum face amicul meu, Hank.

– Tu câştigi nişte amărâţi de bănuţi vânzându-le ziarele; ei câştigă dolari vânzând sudoarea şi sudoarea a milioane de băieţi ca tine. Piaţa liberă nu este liberă. Trebuie să te instruieşti, fiule. Aşa am făcut eu şi am început de când eram de vârsta ta.

Lee a perorat vreo zece minute în faţa puştiului cu ziare despre relele capitalismului, asezonându-şi disertaţia cu o selecţie de citate din Karl Marx. Băiatul l-a ascultat cu răbdare, apoi l-a întrebat:

– Deci vreţi un abonament?

– Fiule, ai auzit vreun cuvânt din cele pe care ţi le-am spus?

– Da, domnule!

– Atunci înseamnă că ai înţeles că sistemul acesta fură de la mine aşa cum fură şi de la tine şi de la familia ta.

– Eşti lefter? Păi, de ce nu zici aşa?

– Am încercat să-ţi explic de ce sunt lefter.

– Futuuu-i! Puteam să încerc la încă trei case, da’ acum s-a făcut ora când trebuie să mă duc acasă!

– Noroc, i-a urat Marina.

Uşa a scârţâit din balamalele vechi, apoi a păcănit închizându-se (prea obosită să bufnească). A urmat o tăcere prelungă. Apoi Lee a spus fără nicio inflexiune în voce:

– Vezi? Cu aşa ceva trebuie să ne luptăm.

Nu la multă vreme după aceea lampa s-a stins.

13

Noul meu telefon era, de obicei, tăcut. Deke m-a sunat o dată – şi a fost una din conversaţiile acelea de complezenţă de gen ce-mai-faci-eşti-bine –, dar atâta tot. Mi-am spus că nu trebuie să mă aştept la mai mult. Începuse şcoala, iar primele săptămâni erau întotdeauna foarte agitate. Deke era şi el ocupat, pentru că duduia Ellie îl scosese din pensionare. Mi-a povestit că, după câteva discuţii în contradictoriu, a fost de acord s-o lase să-l treacă pe lista de suplinitori. Ellie nu putea să mă sune pentru că avea cinci mii de lucruri de făcut şi, probabil, cinci sute de conflicte de soluţionat.

Abia după ce Deke a închis mi-am dat seama că nu spusese nimic despre Sadie… şi, la două nopţi după ce Lee îl prelucrase pe puştiul cu ziare, m-am hotărât să stau de vorbă cu ea. Trebuia să-i aud vocea, chiar şi dacă nu avea să-mi spună decât te rog să nu mă mai suni, George, s-a terminat.

Telefonul a sunat, tocmai când voiam să pun mâna pe el. Am ridicat receptorul şi am spus – mai sigur decât fusesem vreodată în viaţă:

– Bună, Sadie. Bună, iubito.

14

A urmat o tăcere atât de lungă încât am crezut că, totuşi, mă înşelasem, că, dintr-o clipă în alta, cineva avea să spună: Nu sunt Sadie, sunt doar un idiot care a format un număr greşit. Atunci ea a vorbit:

– De unde ai ştiu că eu sunt?

Aproape că am răspuns din cauza armoniei, şi poate că ar fi înţeles. Dar poate nu era suficient. Apelul acesta era extrem de important şi nu voiam să dau greş. Cu disperare nu voiam să dau greş. În timpul conversaţiei care a urmat, mă simţeam de parcă în mine se aflau două persoane diferite: George, care vorbea cu voce tare, şi Jake, în mintea mea, spunând toate lucrurile pe care George nu le putea spune. Poate că întotdeauna sunt câte doi oameni de câte o parte a discuţiei atunci când dragostea adevărată atârnă de un fir.

– Pentru că m-am gândit la tine toată ziua, i-am răspuns. (M-am gândit la tine toată vara).

– Ce mai faci?

– Bine. (Mă simt singur.) Tu ce faci? Ce-ai făcut în vara asta? Ai rezolvat? (