– Da, a spus. Am finalizat lucrarea. Nu-i asta una din expresiile pe care le foloseşti, George?

– Cred că da. Cum e la şcoală? La bibliotecă?

– George? Continuăm să vorbim aşa, sau începem să vorbim pe bune?

– Bine, am şoptit şi m-am aşezat pe canapeaua cu gloduri pe care o cumpărasem dintr-un magazin cu mobilier la mâna a doua. Haide să vorbim. Eşti bine?

– Da, dar sunt nefericită. Şi sunt şi foarte tulburată.

A ezitat o clipă, apoi a continuat:

– Probabil că ştii că am lucrat la Harrad’s. Chelneriţă la bar. Şi am cunoscut pe cineva.

– Da? (Of futu-i mama mă-sii de treabă.)

– Da. Un bărbat foarte drăguţ. Încântător. Un domn. De aproape patruzeci de ani. Îl cheamă Roger Beaton. E consilier al senatorului republican de California, Tom Kuchel. Ştii, liderul grupului minoritar din Senat. Kuchel, adică, nu Roger.

A început să râdă, dar nu aşa cum se râde de ceva amuzant.

– Ar trebui să mă bucur că ai cunoscut un bărbat drăguţ?

– Nu ştiu, George… te bucuri?

– Nu. (Vreau să-l omor)

– Roger arată bine, a continuat ea pe un ton indiferent. E agreabil. A studiat la Yale. Se pricepe să distreze o fată. Şi e înalt.

A doua persoană din mine nu şi-a mai putut ţine gura:

– Vreau să-l omor.

Replica mea a făcut-o să râdă şi m-am simţit uşurat să o aud.

– Nu-ţi spun toate astea ca să te rănesc sau ca să te fac să te simţi rău.

– Serios? Atunci de ce îmi spui?

– Am ieşit de vreo trei ori împreună. M-a sărutat… ne-am mângâiat un pic… Nimic serios, doar ne-am pipăit ca adolescenţii…

(Nu vreau doar să-l omor, vreau s-o fac încet.)

– Dar n-a fost la fel cum a fost cu tine. Poate că ar putea să fie, cu timpul; poate că nu. Mi-a dat numărul lui de telefon din Washington şi mi-a zis să-l sun dacă… cum a formulat? „Dacă te saturi să tot aranjezi cărţi pe rafturi şi să-ţi plângi în pumni după un bărbat care te-a părăsit.” În esenţă, cam asta mi-a spus. Zice că e mereu pe drumuri şi că are nevoie de o femeie cumsecade care să-i fie alături. Şi crede că eu aş putea fi acea femeie. Sigur că bărbaţii spun tot timpul chestii din astea. Nu mai sunt aşa de naivă ca pe vremuri. Dar câteodată se întâmplă să fie sinceri.

– Sadie…

– Şi totuşi, n-a fost cum a fost cu tine.

Părea îngândurată, absentă, şi, pentru prima dată, m-am întrebat dacă nu o frământa şi altceva în afara îndoielilor referitoare la viaţa ei personală. Dacă nu cumva era bolnavă.

– Dar partea bună e că nu am văzut nicio mătură. Desigur, uneori bărbaţi îşi ascund măturile, nu-i aşa? Johnny a ascuns-o pe a lui. La fel şi tu, George.

– Sadie?

– Da?

– Tu ascunzi vreo mătură?

Altă tăcere îndelungată. Mult mai lungă decât cea de la început, când îi rostisem numele şi mult mai lungă decât m-aş fi aşteptat. Într-un final mi-a răspuns:

– Nu ştiu despre ce vorbeşti.

– Nu prea pari în apele tale, atâta tot.

– Ţi-am spus, sunt foarte tulburată. Şi tristă. Pentru că tot nu eşti pregătit să-mi spui adevărul, nu-i aşa?

– Ţi l-aş spune dacă aş putea.

– Ştii ceva interesant? Ai prieteni buni în Jodie – nu doar pe mine – şi nici unul nu ştie unde locuieşti.

– Sadie…

– Spui că stai în Dallas, dar prefixul e de Elmhurst şi Elmhurst e în Fort Worth.

Nu mă gândisem la asta. La ce nu mă mai gândisem, oare?

– Sadie, tot ce-ţi pot spune e că fac ceva foarte impor…

– Sunt convinsă. Şi senatorul Kuchel face ceva foarte important. Roger şi-a dat toată silinţa să-mi explice cum stau lucrurile şi să-mi spună că dacă… mă duc după el la Washington, voi ajunge în preajma aristocraţiei ţării… sau în uşa istoriei… sau cam aşa ceva. Puterea îl excită. Ăsta e unul din puţinele lucruri care nu-mi plac la el. Dar ceea ce am crezut şi cred încă este: cine sunt eu să stau în preajma aristocraţiei? Nu sunt decât o bibliotecară divorţată.

– Cine sunt eu să stau în uşa istoriei? am repetat.

– Ce? Ce-ai spus, George?

– Nimic, iubito.

– Ar fi mai bine să nu-mi mai spui aşa.

– Îmi pare rău. (Ba nu-mi pare.) Despre ce anume vorbim?

– Despre tine şi despre mine şi dacă mai există vreun noi. Ar fi bine dacă mi-ai spune ce cauţi în Texas. Pentru că sunt convinsă că n-ai venit nici ca să scrii o carte, nici ca să predai la şcoală.

– Te-aş putea pune în pericol dacă ţi-aş spune.

– Toţi suntem în pericol, mi-a răspuns ea. Johnny are dreptate în privinţa asta. Vrei să-ţi spun ce mi-a zis Roger?

– Spune-mi. (Unde s-a întâmplat asta, Sadie? Eraţi la verticală sau la orizontală când a avut loc conversaţia asta?)

– Băuse un pahar sau două şi i s-a dezlegat limba. Eram în camera lui de hotel, dar nu te ambala – mi-am ţinut picioarele pe duşumea şi hainele pe mine.

– Nu m-am ambalat.

– Mă dezamăgeşti.

– Bine, m-am ambalat. Ce ţi-a spus?

– Mi-a zis că circulă nişte zvonuri că o să se întâmple ceva important în zona Caraibelor, în toamna sau în iarna asta. Că o să fie o scânteie, a spus. Bănuiesc că se referea la Cuba. A zis: „Idiotul ăla de J.F.K. e în stare să ne bage pe toţi în belea doar ca să demonstreze că are coaie.”

Mi-am adus aminte de toate tâmpeniile despre sfârşitul lumii pe care i le vârâse în cap fostul ei soţ. Oricine citeşte ziarele îşi dă seama că aşa va fi, îi spusese el. O să murim plini de boli purulente şi scuipându-ne plămânii de atâta tuse. Lucrurile de acest gen lasă urme, mai ales atunci când sunt exprimate cu intonaţia seacă ce denotă certitudine ştiinţifică. Lasă urme? Cicatrice, mai degrabă.

– Sadie, toate astea sunt prostii.

– Da? Acum părea iritată. Adică vrei să zici că tu cunoşti nişte dedesubturi pe care nu le ştie senatorul Kuchel?

– Să zicem