– Să zicem că nu. Te mai aştept puţin să-mi spui adevărul. Dar nu prea mult. Poate pentru că dansezi bine.

– Atunci haide să dansăm! am exclamat eu absolut aiurea.

– Noapte bună, George.

Şi a închis, înainte să mai apuc să spun ceva.

Am vrut s-o sun înapoi imediat, dar când telefonista mi-a cerut numărul, m-am trezit la realitate. Am pus receptorul la loc în furcă. Îmi spusese ce voise să-mi spună. N-aş fi făcut decât să înrăutăţesc lucrurile dacă aş fi încercat s-o fac să-mi spună mai multe.

Mi-am tot repetat că telefonul ei fusese doar o stratagemă de a mă face să reacţionez. Dar nu reuşeam să mă conving de asta pentru că Sadie nu se purta aşa. Mai degrabă fusese un strigăt după ajutor.

Am ridicat iarăşi receptorul şi, când telefonista mi-a cerut numărul, i l-am dat. Telefonul a ţârâit de două ori şi apoi am auzit-o pe Ellen Dockerty:

– Da? Cu cine vorbesc?

– Bună, duduie Ellie. Sunt George.

Poate că faza cu tăcerea prelungită la telefon era contagioasă. Am aşteptat. Apoi mi-a zis:

– Bună, George. Te-am cam neglijat, nu-i aşa? Doar că am fost îngrozitor de…

– Ocupată, sigur că da. Ştiu cum sunt primele săptămâni de şcoală, Ellie. Te-am sunat pentru că tocmai am primit un telefon de la Sadie.

– Aşa?

Părea dintr-odată foarte precaută.

– Nu-i nicio problemă dacă i-ai spus că prefixul meu e de Fort Worth şi nu de Dallas.

– Dar n-am dus vorba. Sper că înţelegi asta. M-am gândit că are dreptul să ştie. Ţin la Sadie. Ţin şi la tine, George… dar tu ai plecat. Ea nu.

Înţelegeam, chiar dacă mă durea. Mi-a revenit senzaţia că zbor într-o capsulă spaţială spre alte universuri.

– Nu-i nimic, Ellie, şi, oricum, n-a fost o minciună prea mare pentru că o să mă mut curând în Dallas.

Niciun răspuns. Şi ce-ar fi putut să spună? Poate că aşa o să faci, însă amândoi ştim că eşti cam mincinos?

– Nu mi-a plăcut vocea ei. Ţie ţi se pare că e în regulă?

– Nu sunt sigură că vreau să-ţi răspund la întrebarea asta. Dacă-ţi zic că nu, s-ar putea să te repezi încoace, iar ea nu vrea să te vadă. Nu aşa cum stau lucrurile acum.

De fapt, îmi răspunsese la întrebare.

– Era bine când s-a întors în oraş?

– Foarte bine. Şi foarte bucuroasă să ne vadă pe toţi.

– Dar acum pare cumva tulburată şi spune că e tristă.

– Şi ce te miră? mi-a spus duduia Ellie cu asprime. Sadie are o mulţime de amintiri aici, multe legate de un bărbat pentru care încă mai simte ceva. Un bărbat drăguţ şi un profesor minunat, dar unul care navighează sub un pavilion fals.

Asta chiar a durut.

– Mi s-a părut că-i altceva. Mi-a povestit despre un soi de criză despre care a auzit de la… De la absolventul ăla de Yale care stă în uşa istoriei. De la o persoană pe care a cunoscut-o în Nevada. Soţul ei i-a umplut capul cu tot felul de tâmpenii…

– Capul? Căpşorul ei drăgălaş?

Acum nu mai era doar asprime în vocea ei; era furie pură. M-a făcut să mă simt mărunt şi jalnic.

– Uite ce e, George, am în faţă un teanc de zece metri de dosare pe care trebuie să le rezolv. Nu poţi s-o psihanalizezi pe Sadie Dunhill de la distanţă, iar eu nu te pot ajuta cu viaţa ta amoroasă. Singurul lucru pe care îl pot face este să te sfătuiesc să-i spui adevărul dacă ţii la ea. Cât mai curând.

– Bănuiesc că nu l-ai văzut pe soţul ei prin zonă?

– Nu! Noapte bună, George!

Şi pentru a doua oară în noaptea aceea o femeie la care ţineam mi-a închis telefonul în nas. Nou record personal.

M-am dus în dormitor şi am început să mă dezbrac. Era bine când a venit. Bucuroasă să-şi revadă toţi prietenii din Jodie. Nu la fel de bine acum. Pentru că avea inima sfâşiată între tipul cel nou, atrăgător şi cu un viitor promiţător şi străinul înalt şi brunet cu trecut invizibil? Probabil că aşa ar fi stat lucrurile într-un roman de dragoste, dar dacă asta era situaţia şi în cazul acesta, de ce nu fusese abătută când se întorsese?

Mi-a venit în minte un gând dezagreabil: poate că se apucase de băut. Mult. În secret. Nu era posibil? Soţia mea băuse ani la rând pe ascuns – chiar dinainte de a ne căsători –, iar trecutul se armonizează cu el însuşi. Ar fi fost uşor să alung ideea asta, să-mi spun că duduia Ellie ar fi observat semnele, dar beţivii sunt al naibii de ingenioşi. Uneori durează ani buni până cei din jur se prind. Dacă Sadie venea la serviciu la timp, s-ar fi putut ca Ellie să nici nu bage de seamă că avea ochii roşii, iar respiraţia îi mirosea a bomboane de mentă.

Probabil că era o idee absurdă. Toate presupunerile mele erau aiurea, marcate de dragostea mea pentru Sadie.

Am stat în pat şi am privit tavanul. Soba duduia în living – era o altă noapte rece.

Las-o baltă, prietene, mi-a zis Al. Trebuie. Adu-ţi aminte, n-ai venit aici ca să capeţi…

Fata, ceasul de aur şi tot restul. Mda, Al. Ştiu.

În plus, probabil că nu are nimic. Tu eşti cel care are o problemă.

Chiar mai multe. Şi a durat mult timp până când am reuşit să adorm.

Lunea următoare, pe când treceam, aşa cum mi-era obiceiul, cu maşina pe lângă numărul 214 de pe West Neely Street din Dallas, am observat o maşină lungă şi cenuşie de pompe funebre parcată în faţa casei. Cele două cucoane grase stăteau pe verandă urmărind cu privirea doi bărbaţi în costume negre care puneau o targă în spatele maşinii. Pe ea era o siluetă acoperită cu un cearşaf. Pe balconul şubred de la etaj, cuplul de tineri care locuiau acolo se uitau şi ei. Copilul cel mic dormea în braţele mamei.

Scaunul cu rotile cu scrumiera ataşată pe unul dintre braţe zăcea abandonat sub copacul