Am oprit şi am rămas lângă maşină până ce a plecat dricul. Apoi (deşi îmi dădeam seama că momentul este cum nu se poate mai nepotrivit, dacă este să folosesc o expresie mai blândă), am traversat şi am urcat aleea spre verandă. Ajuns lângă scară, mi-am atins borul pălăriei cu un deget.

– Doamnelor, condoleanţe pentru pierderea dumneavoastră.

Femeia mai în vârstă – soţia ajunsă văduvă – mi-a zis:

– Ai mai fost pe aici.

Bineînţeles, m-am gândit să-i răspund.

– Te-a văzut.

Enunţ, nu acuzaţie.

– Caut un apartament în cartierul acesta. Îl păstraţi pe al dumneavoastră?

– Nu, a răspuns cea tânără. A avut asigurare. Probabil singura chestie pe care a avut-o vreodată. Şi nişte medalii într-o cutie, a mai spus trăgându-şi nasul.

Crede-mă când îţi spun: mi se frângea inima la vederea celor două doamne îndoliate.

– A zis că eşti o fantomă, a continuat văduva. A zis că vede prin tine. Da’ era mai smintit decât un şoarece într-o căcăstoare în ultimii trei ani, de când a avut comoţia şi i-au vârât ţeava pentru pişat. Io şi Ida ne întoarcem în Oklahoma.

Mai bine în Mozelle, le-am sfătuit în gând. Acolo se zice că trebuie să te duci când renunţi la apartament.

– Ce vrei? m-a întrebat fiica. Tre’ să mergem să-i ducem un costum la capelă.

– Aş dori numărul de telefon al proprietarului dumneavoastră, am spus.

Ochii văduvei au sclipit:

– Cât valorează pentru matale, domnu’?

– Vi-l dau eu gratis! mi-a spus tânăra din balconul de la etaj.

Fiica cea îndurerată s-a uitat în sus la ea şi i-a spus să tacă-n pizda mă-sii din gură. Asta aveau în comun Dallasul şi Derry-ul.

Vecinii buni.

George de Mohrenschildt şi-a făcut marea intrare în după-amiaza zilei de cincisprezece septembrie, o sâmbătă întunecată şi ploioasă. A venit cu un Cadillac cafeniu, ieşit, parcă, dintr-un cântec al lui Chuck Berry. Era însoţit de un bărbat pe care îl cunoşteam, George Bouhe, şi de altul pe care nu-l mai văzusem – o aschimodie sfrijită, cu un puf de păr alb şi spinarea ţeapănă a unuia care şi-a petrecut întreaga viaţă în armată şi încă se mai făleşte cu asta. De Mohrenschildt s-a dus în spatele maşinii să deschidă portbagajul, iar eu m-am repezit să-mi aduc microfonul.

Când m-am întors, Bouhe ţinea sub braţ un ţarc pentru copii pliat, iar tipul cu aspect cazon era încărcat cu jucării. De Mohrenschildt avea mâinile goale. A urcat treptele în fruntea celorlalţi cu capul ridicat şi pieptul scos în afară. Era înalt şi zdravăn. Părul cărunt îl avea pieptănat pieziş pe spate peste fruntea lată. Într-un fel care părea a spune – mie, cel puţin, îmi spunea – admiraţi-mă în toată splendoarea mea, voi cei puternici, şi intraţi în panică. Pentru că eu sunt GEORGE.

Am dat drumul la magnetofon, mi-am pus căştile şi am scos pe fereastră castronul cu microfon.

Marina nu se vedea. Lee stătea pe canapea şi citea o carte groasă şi broşată la lumina lămpii de pe birou. Când a auzit paşi pe verandă, şi-a ridicat privirea, s-a încruntat şi a aruncat cartea pe măsuţă. Alţi expatriaţi nenorociţi, probabil că şi-a spus.

Cu toate acestea, s-a dus să deschidă. I-a întins mâna străinului cu păr argintiu care-i stătea în prag, dar de Mohrenschildt l-a surprins – şi pe mine – trăgându-l în braţe şi sărutându-l pe ambii obraji. Apoi l-a îndepărtat, ţinându-l de umeri. Avea o voce profundă, cu accent pronunţat – care mie mi s-a părut mai degrabă german decât rus.

– Lasă-mă să-l privesc pe tânărul care a călătorit atât de departe şi s-a întors cu idealurile nealterate!

Şi l-a tras pe Lee într-o altă îmbrăţişare. Capul lui Oswald abia se zărea peste umărul bărbatului mai înalt şi am observat ceva şi mai surprinzător: Lee Harvey Oswald surâdea.

Marina a ieşit din dormitorul cel mic cu June în braţe. A exclamat bucuroasă când a dat cu ochii de Bouhe şi i-a mulţumit pentru ţarc şi pentru ceea ce numea, în engleza ei bombastică, „jucărelele copilei”. Bouhe l-a prezentat pe sfrijit ca fiind Lawrence Orlov – Colonelul Lawrence Orlov, cu voia dumneavoastră – şi pe de Mohrenschildt drept un prieten al comunităţii ruse.

Bouhe şi Orlov s-au apucat să instaleze ţarcul în mijlocul încăperii. Marina li s-a alăturat şi toţi au început să sporovăiască ruseşte. Ca şi Bouhe, Orlov nu-şi putea lua ochii de la tânăra rusoaică. Marina era îmbrăcată cu o bluziţă şi o pereche de pantaloni scurţi care îi etalau picioarele nesfârşite. Zâmbetul lui Lee se ştersese. Se retrăsese în mohoreala lui obişnuită.

Doar că de Mohrenschildt nu a vrut să-l slăbească. A observat cartea lui Lee, s-a repezit la măsuţă şi a luat-o.

– Atlas a ridicat din umeri?

Vorbea numai cu Lee, ignorându-i complet pe ceilalţi care admirau ţarcul pentru bebeluşi.

– Ayn Rand? Ce face cu asta un tânăr revoluţionar?

– Îşi cunoaşte duşmanul, a spus Lee, iar când de Mohrenschildt a izbucnit în hohote sănătoase de râs, zâmbetul i-a reapărut.

– Şi ce părere ai despre acest cri de coeur al domnişoarei Rand?

Când am ascultat înregistrarea, replica aceasta mi s-a părut foarte cunoscută. Am ascultat-o de două ori până mi-am amintit: era aproape aceeaşi expresie pe care o folosise Mimi Corcoran când mă întrebase despre romanul De veghe în lanul de secară.

– Cred că a mâncat otravă de şobolani, a răspuns Oswald, şi că acum face bani vânzând-o şi altora.

– Exact, prietene. Niciodată n-am auzit o apreciere mai corectă. Va veni o zi când toţi cei aidoma ei din lume vor răspunde pentru crimele lor. Crezi că aşa va fi?

– Ştiu că aşa va fi, a zis Lee fără intonaţie.

De Mohrenschildt a lovit cu palma în canapea:

– Stai lângă mine. Vreau să-ţi aud aventurile din patria mumă.

Dar mai întâi, Bouhe şi Orlov s-au apropiat de ei. A urmat un schimb de replici în rusă. Lee a părut sceptic, dar de Mohrenschildt i-a spus ceva, tot în rusă, Lee a dat din