De Mohrenschildt i-a aruncat lui Bouhe cheile maşinii, iar acesta le-a scăpat pe jos. De Mohrenschildt şi Lee au schimbat priviri amuzate pe când Bouhe le căuta pe covorul verde şi murdar. Apoi au ieşit, Marina ducând fetiţa în braţe, şi au plecat în Cadillacul imens al lui de Mohrenschildt.

– Acum putem sta de vorbă în linişte, prietene, a spus de Mohrenschildt. Iar bărbaţii îşi vor deschide portofelele, ceea ce este bine, nu crezi?

– M-am săturat să-şi deschidă tot timpul portofelele, a spus Lee. Rina începe să uite că nu ne-am întors în America doar ca să cumpărăm un afurisit de frigider şi câteva rochii.

De Mohrenschildt a făcut un semn de nerăbdare.

– Sudoare de pe ceafa porcului capitalist. Omule, nu-i suficient că stai în casa asta deprimantă?

Şi Lee:

– Cam aşa e, nu?

De Mohrenschildt i-a tras o palmă pe spate destul de tare cât să-l răstoarne de pe canapea.

– Curaj! Ce iei acum vei da înapoi înmiit mai târziu. Nu asta crezi?

Şi când Lee a dat din cap aprobându-l, a continuat:

– Acum povesteşte-mi ce se mai întâmplă în Rusia, tovarăşe – pot să-ţi spun „tovarăşe” sau ai renunţat la acest apelativ?

– Poţi să-mi spui cum vrei, doar să nu-mi spui că n-avem de mâncare, a încercat Lee o glumă şi a râs de unul singur.

Vedeam cum se deschide în faţa lui de Mohrenschildt ca o floare în faţa soarelui după multe zile ploioase.

Şi Lee a început să vorbească despre Rusia. Era prolix şi infatuat. Nu m-a interesat prea mult vorbăria lui despre cum birocraţia comunistă deturnase minunatele idealuri socialiste antebelice ale ţării (fără să pomenească despre Marea Epurare făcută de Stalin în anii treizeci). Nu m-a interesat nici părerea lui conform căreia Nikita Hruşciov era un idiot; puteai auzi şi aici aceleaşi tâmpenii despre liderii americani, în fiecare frizerie sau la fiecare colţ de stradă. Era posibil ca Oswald să schimbe cursul istoriei peste numai paisprezece luni, dar deocamdată te plictisea de moarte.

Mă interesa însă maniera în care îl asculta de Mohrenschildt. Fermecător, plin de magnetism, mereu punând întrebarea potrivită la momentul potrivit, fără să se foiască sau să-şi dezlipească ochii de pe chipul interlocutorului, făcându-l pe acesta să se creadă cel mai informat, sclipitor şi cel mai bun orator de pe planetă. Cred că atunci a fost prima dată când cineva l-a ascultat pe Lee în acest fel.

– Din câte îmi dau eu seama, socialismul nu mai are decât o unică speranţă, a încheiat Lee, şi aceasta este Cuba, unde revoluţia nu şi-a pierdut puritatea. Sper să ajung acolo la un moment dat. Poate chiar să devin cetăţean cubanez.

De Mohrenschildt l-a aprobat dând din cap cu gravitate.

– Ar fi putut fi mult mai rău. Am fost acolo de multe ori înainte ca actuala administraţie să restricţioneze călătoriile. Este o ţară frumoasă… şi acum, mulţumită lui Fidel, este o ţară frumoasă care aparţine oamenilor care trăiesc în ea.

– Ştiu, s-a luminat Lee la faţă.

– Dar! a ridicat de Mohrenschildt degetul ca un profesor ce ţine o prelegere. Dacă îţi închipui că aceşti capitalişti americani îi vor lăsa pe Fidel, Raul şi Che să-şi pună în practică magia fără să încerce să-i împiedice, înseamnă că trăieşti pe un tărâm al visurilor. Maşinăria s-a pus deja în mişcare. Ai auzit de un individ pe nume Walker?

Mi-am ciulit urechile.

– Edwin Walker? Generalul dat afară?

Accentul lui Lee devenise mai sesizabil. Pronunţase afaa-ă.

– Chiar el.

– Îl ştiu. Locuieşte în Dallas. A candidat la funcţia de guvernator şi a luat-o în cur. După aia s-a dus în Miss’sippi să i se alăture lui Ross Barnett când James Meredith a desegregat statul. Nu-i decât un segregaţionist, aşa cum a fost Hitler.

– E rasist, desigur, dar cauza segregaţionistă şi burghezii din Klan nu sunt decât un pretext. Pentru el, lupta pentru drepturile negrilor este doar o măciucă pe care o foloseşte ca să lovească în principiile socialismului care îl obsedează atât pe el, cât şi pe toţi cei de teapa lui. James Meredith? Un comunist! Asociaţia Naţională de Promovare a Persoanelor de Culoare? O faţadă! Comitetul Studenţesc de Coordonare a Nonviolenţei? Negru la vârf, roşu pe dinăuntru!

– Sigur, a spus Lee, aşa funcţionează.

Nu-mi puteam da seama dacă de Mohrenschildt chiar credea lucrurile pe care le spunea sau dacă încerca să-i vâre frica în oase lui Lee doar ca să-şi bată joc de el.

– Şi care cred toţi Walkerii şi Barnettii şi predicatorii revivalişti ucigaşi ca Billy Graham şi Billy James Hargis că este inima acestui malefic monstru comunist şi iubitor de negrotei? Rusia!

– Ştiu.

– Şi unde văd ei că este mâna întinsă a comunismului doar la o sută cincizeci de kilometri de coastele Statelor Unite? În Cuba! Walker nu mai poartă uniformă, dar prietenul lui cel mai bun poartă. Ştii despre cine vorbesc?

Lee a clătinat din cap, fără să-şi clintească privirea de la de Mohrenschildt.

– Curtis LeMay. Alt rasist care vede comunişti în spatele fiecărei tufe. Şi ce vor Walker şi LeMay să facă preşedintele Kennedy? Să bombardeze Cuba! Apoi să invadeze Cuba! Apoi să transforme Cuba în al cincizeci şi unulea stat american! Umilinţa suferită la Golful Porcilor le-a sporit hotărârea!

De Mohrenschildt şi-a punctat expunerea lovindu-se cu pumnul în picior la fiecare semn de exclamare.

– Oamenii ca Walker şi LeMay sunt mult mai periculoşi decât căţeaua aia pe care o citeşti, şi nu din cauză că au arme. Ci din cauză că au adepţi.

– Cunosc pericolele, a spus Lee. Am început să organizez un grup care se numeşte Jos Mâinile de pe Cuba, chiar aici, în Fort Worth. Deja avem vreo zece membri.

Asta chiar era o mişcare îndrăzneaţă. Din câte ştiam singurele lucruri organizate de Lee în Fort Worth erau uşile cu plasă de la fabrică şi sârmele de rufe din spatele casei atunci când Marina reuşea să-l convingă să pună la uscat scutecele copilului.

– Trebuie să-i dai bătaie, i-a zis de Mohrenschildt sumbru. Cuba a ridicat stindardul revoluţiei. Când cei mulţi şi oropsiţi din Nicaragua şi din Haiti şi din Republica Dominicană privesc spre Cuba, ei văd o paşnică societate agrar-socialistă de unde dictatorul a fost alungat,