Lee a izbucnit în hohote stridente de râs.

– Văd că uriaşele plantaţii de trestie de zahăr şi fermele cu sclavi ale companiilor United Fruit au fost returnate ţăranilor. Văd că Standard Oil a fost gonit de acolo. Văd că toate cazinourile deţinute de clanul Lansky…

– Am auzit de ei, a intervenit Lee.

– … au fost închise. Nu mai există spectacolele de sex cu măgari, iar femeile care îşi vindeau trupul… şi trupurile fiicelor lor au redescoperit munca cinstită. Un zilier, care ar fi murit pe stradă în timpul regimului porcului de Batista, poate să se ducă acum la spital şi să fie tratat ca o fiinţă omenească. Şi de ce? Pentru că, sub autoritatea lui Fidel, doctorul şi muncitorul cu ziua sunt egali!

– Ştiu, a spus iarăşi Lee, manifestându-şi acordul implicit.

De Mohrenschildt a sărit de pe canapea şi a început să se plimbe în jurul ţarcului.

– Crezi tu că preşedintele Kennedy şi cabala lui irlandeză vor lăsa în pace acest stindard? Acest far care îşi trimite mesajul luminos al speranţei?

– Mie îmi cam place Kennedy, a rostit Lee, parcă ruşinat să recunoască asta. În ciuda a ceea ce s-a întâmplat în Golful Porcilor. Ştii, ăla fusese planul lui Eisenhower.

– Mulţi din MAT îl plac pe Kennedy. Vrei să ştii ce înseamnă MAT? Te asigur că nevăstuica aia turbată care a scris Atlas a ridicat din umeri ştie. Măreaţa Americă Tâmpită, asta înseamnă. Cetăţenii Statelor Unite vor trăi fericiţi şi vor muri împăcaţi dacă au un frigider care face cuburi, două maşini în garaj şi filmul 77 Sunset Strip la televizor. Măreaţa Americă Tâmpită iubeşte zâmbetul lui Kennedy. O, da. Chiar aşa. Are un zâmbet minunat, de acord. Dar nu a spus Shakespeare că un om poate zâmbi mereu, chiar ticălos fiind? Ştii că a aprobat un plan al C.I.A. de a-l asasina pe Castro? Da! Deja au fost trei sau patru tentative – eşuate, slavă Domnului. Lee, am aflat asta de la contactele mele din industria petrolului din Haiti şi Republica Dominicană şi sunt informaţii sigure.

Lee şi-a exprimat uluirea.

– Dar Rusia este prietenul puternic al lui Fidel, a continuat de Mohrenschildt fără să se oprească. Nu este vorba despre Rusia din visele lui Lenin. Sau ale tale, sau ale mele, dar poate că au motivele lor pentru care vor fi alături de Fidel dacă America încearcă să invadeze iarăşi Cuba. Şi ţine seamă la vorbele mele: Kennedy este gata s-o facă. În curând. Va asculta de LeMay. Va asculta de Dulles şi de Angleton de la C.I.A. Mai are nevoie doar de un pretext şi va încerca s-o cotropească doar pentru a demonstra lumii că are boaşe.

Au continuat să vorbească despre Cuba. Cadillacul s-a întors plin cu alimente – cât să le ajungă o lună, din câte îmi puteam da seama.

– La dracu’, a exclamat Lee. S-au întors.

– Şi ne bucurăm să-i revedem, a spus cu amabilitate de Mohrenschildt.

– Rămâi la cină, a zis Lee. Nu găteşte Rina prea bine, dar…

– Trebuie să plec. Soţia mea mă aşteaptă să-i dau raportul şi mă bucur să spun că va fi unul foarte favorabil! S-o aduc şi pe ea data viitoare?

– Mda, sigur.

S-au îndreptat spre uşă. Marina vorbea cu Bouhe şi cu Orlov în vreme ce aceştia scoteau din portbagaj cutii cu conserve. Dar era mai mult de atât; şi flirta un pic. Iar Bouhe părea gata-gata să pice în genunchi.

În prag, Lee a spus ceva despre FBI. De Mohrenschildt l-a întrebat de câte ori. Lee a ridicat trei degete.

– Un agent pe nume Fain a venit de două ori. Şi încă unul, Hosty.

– Priveşte-i drept în ochi şi răspunde-le la întrebări, i-a spus de Mohrenschildt. Nu are de ce să-ţi fie teamă, Lee, nu pentru că eşti nevinovat, ci pentru că ai dreptate!

De data aceasta îl urmăreau şi ceilalţi… şi nu numai. Apăruseră şi fetiţele cu coarda şi stăteau acum pe brazda de pământ reprezentând trotuarul bucăţii noastre din Mercedes Street. De Mohrenschildt avea public şi se desfăta, dând o adevărată reprezentaţie.

– Eşti devotat din punct de vedere ideologic, tinere domn Oswald, aşa că bineînţeles că au venit. Banda lui Hoover! Din câte ştim, poate că ne urmăresc chiar şi acum, poate din josul străzii, poate din casa aceea de peste drum!

Şi de Mohrenschildt a arătat cu degetul spre draperiile mele trase. Am stat nemişcat în umbre, bucuros că lăsasem din mână castronul cu microfonul în el, chiar dacă îl acoperisem cu bandă adezivă neagră.

– Ştiu cine sunt. Oare nu m-au vizitat de multe ori şi ei şi verii lor primari de la C.I.A., încercând să mă intimideze ca să le dau informaţii despre prietenii mei ruşi şi sud-americani? După război, oare nu mi-au spus ei că sunt nazist? Oare nu au pretins ei că am angajat garda paramilitară tonton macoute ca să-i bată şi să-i tortureze pe rivalii mei din afacerile cu petrol? Oare nu m-au acuzat ei că l-am mituit pe Papa Doc şi că am plătit asasinarea lui Trujillo? Da, da, au făcut toate astea şi încă multe altele!

Fetiţele cu coarda se uitau la el cu gurile căscate. La fel şi Marina. Odată pornit, George de Mohrenschildt mătura totul în calea lui.

– Fii brav, Lee! Când vor veni din nou, înfruntă-i! Arată-le asta!

Şi-a apucat cămaşa şi şi-a sfâşiat-o cu o singură mişcare. Nasturii au pocnit şi s-au împrăştiat pe jos. Fetiţele cu coarda au oftat, prea şocate ca să poată chicoti. Spre deosebire de majoritatea bărbaţilor din America acelui timp, de Mohrenschildt nu purta maiou. Pielea lui avea culoarea mahonului. Ţâţici grăsune atârnau peste muşchi flasci. S-a lovit cu pumnul drept peste sfârcul stâng.

– Spune-le: „Aici este inima mea şi inima mea este pură şi inima mea aparţine cauzei mele!” Spune-le: „Chiar dacă Hoover îmi va smulge inima din piept, ea va continua să bată şi o mie de alte inimi vor bate dimpreună cu ea! Apoi o sută de mii! Apoi un milion!”

Orlov a lăsat jos cutia cu conserve şi a început să-l aplaude cam în bătaie de joc. Obrajii Marinei se înflăcăraseră. Expresia