Ochii lui îşi pierduseră căutătura oarbă.

Predica lui de Mohrenschildt şi trucul lui cu sfâşiatul cămăşii – deloc diferit de cele practicate în bâlciurile evangheliştilor de dreapta pe care îi ocăra cu atâta osârdie – m-au tulburat destul de tare. Nutrisem speranţa că, dacă voi putea surprinde o discuţie deschisă între cei doi bărbaţi, aceasta mă va edifica asupra rolului pe care îl va juca de Mohrenschildt în atentatul asupra lui Walker şi, prin urmare, în asasinarea lui Kennedy. Dar ce auzisem a complicat mai mult lucrurile, în loc să le clarifice.

Un lucru era limpede: venise vremea să îmi iau un adieu deloc afectuos de la Mercedes Street. Închiriasem deja apartamentul de la parterul numărului 214 de pe West Neely. Pe douăzeci şi patru septembrie, am încărcat în Sunlinerul meu cam bătrâior cele câteva haine pe care le aveam, cărţile şi maşina de scris şi le-am mutat în Dallas.

Cele două grăsane lăsaseră în urmă o cocină care duhnea a boală. Am făcut singur curăţenie, mulţumind lui Dumnezeu că vizuina de iepure a lui Al m-a scos într-o epocă în care deodorantele de cameră fuseseră inventate. De la un talcioc mi-am cumpărat un televizor portabil pe care l-am aşezat pe bufetul din bucătărie, lângă maşina de gătit (pe care o botezasem Muzeul Grăsimilor Antice). Am măturat, am spălat, am frecat şi am dat cu spray urmărind filme ca Incoruptibilii sau seriale siropoase ca Unde este maşina 54? Seara, când încetau bufniturile şi strigătele copiilor de la etaj, mă culcam şi dormeam dus. Fără vise.

Îmi păstrasem casa de pe Mercedes Street, dar nu am observat prea multe la numărul 2703. Uneori Marina o punea pe June în cărucior (alt cadou de la domnul Bouhe, admiratorul ei cel vârstnic) şi o plimba până la parcarea de la depozit şi înapoi. După-amiaza, când se terminau orele, o însoţeau şi fetiţele cu coarda. De vreo două ori s-a jucat şi Marina, intonând tot felul de cântecele în rusă. June a râs când şi-a văzut mama ţopăind, cu părul ei cel negru zburând în toate părţile. Au râs şi cele trei fetiţe, dar Marina nu s-a supărat. A vorbit mult cu ele şi nu a părut niciodată jignită când s-au hlizit şi au corectat-o. De fapt, părea chiar bucuroasă. Lee nu voia ca ea să înveţe engleza, dar totuşi o învăţa. Bravo ei.

Pe 2 octombrie 1962, m-am trezit în apartamentul meu de pe Neely Street într-o linişte deplină şi nefirească: nu se mai auzeau picioruşele celor doi copii tropăind la etaj, nu se mai auzea vocea mamei care să strige la ei să se pregătească pentru şcoală. Se mutaseră de acolo în toiul nopţii.

Am urcat şi mi-am încercat cheia în uşa lor. N-a mers, dar încuietoarea era una cu arc şi am reuşit s-o deschid foarte uşor cu un umeraş. Am zărit în living un dulap pentru cărţi. Am făcut o gaură mică în duşumea, am conectat a doua lampă cu microfon şi am trecut cablul prin gaură până în apartamentul meu de dedesubt. După care am împins dulapul ca să mascheze gaura.

Microfonul funcţiona, însă rolele micuţului magnetofon japonez nu se învârteau decât atunci când potenţialii chiriaşi care veneau să viziteze apartamentul verificau lampa dacă se aprinde. Mulţi au venit, nimeni nu a închiriat. Casa aceasta de pe Neely Street va fi în întregime la dispoziţia mea până când se va muta la etaj familia Oswald. Era o uşurare după carnavalul neîntrerupt de pe Mercedes Street, deşi îmi cam lipseau fetiţele cu coarda. Ele au fost corul meu de tragedie antică.

Dormeam noaptea în apartamentul meu din Dallas şi o urmăream pe Marina cum îşi plimbă fetiţa în Fort Worth în timpul zilei. Pe când mă distram astfel, un alt moment de cumpănă se apropia, dar nu l-am luat în seamă. Eram mult prea ocupat cu soţii Oswald care treceau printr-o altă criză domestică.

Într-o zi din a doua săptămână a lui octombrie, Lee a venit mai devreme de la lucru. Marina o plimba pe June pe afară. Au stat de vorbă pe aleea de vizavi. Pe la sfârşitul discuţiei, Marina a întrebat în engleză:

– Ce e cocediat?

I-a explicat în ruseşte. Marina a făcut un gest care spunea „n-ai ce-i face” şi l-a îmbrăţişat. Lee a sărutat-o pe obraz, apoi a luat fetiţa din cărucior. June a început să râdă când tatăl ei a ridicat-o deasupra capului şi a încercat să-l apuce de păr cu mânuţele ei mici. Au intrat împreună în casă. O familie micuţă şi fericită, înfruntând adversităţile vremelnice ale destinului.

Doar până la ora cinci din după-amiaza aceleiaşi zile. Tocmai ce mă pregăteam să mă întorc pe Neely Street, când am observat-o pe Marguerite Oswald venind din direcţia staţiei de autobuz de pe Winscott Road.

Probleme la orizont, mi-am zis şi câtă dreptate am avut.

Din nou Marguerite a evitat treapta nereparată încă, din nou a intrat fără să bată la uşă; şi imediat a început focul de artificii. Seara era caldă şi ferestrele erau deschise. N-am mai avut nevoie de microfonul multidirecţional. Lee şi mama lui se certau cu volumul dat la maximum.

După câte se părea, Lee nu fusese concediat din slujba lui de la Leslie Welding; pur şi simplu plecase de acolo. Încercând să dea de el, pentru că aveau mult de lucru, şeful o sunase pe Vada Oswald şi, când soţia lui Robert i-a explicat că nu are cum să-l ajute, a sunat-o pe Marguerite.

– Am minţit pentru tine, Lee! a urlat Marguerite. Am zis că ai gripă! De ce trebuie să mint mereu pentru tine?

– Nu trebuie să faci nimic pentru mine! a urlat şi Lee, stând nas în nas cu mama lui în mijlocul livingului. Nu te pun să faci nimic pentru mine, şi tu tot faci!

– Lee, cum ai de gând să-ţi întreţii familia? Îţi trebuie o slujbă!

– O, o să-mi iau una! Nu-ţi face griji pe chestia asta,