— Bine că erau invitaţii şi n-ai dat bani pe ele! încercă el să mă consoleze.

  Îmi venea să-i arunc radioul pe fereastră, dar pentru că mă durea capul, m-am culcat din nou.

  În luna februarie a nins de câteva ori.

  Spre sfârşitul lunii, m-am certat cu unul dintre studenţii dintr-un an mai mare, care locuia la acelaşi etaj cu mine, şi până la urmă i-am dat un pumn. Individul s-a lovit cu capul de un zid de beton, dar, din fericire, n-a păţit nimic şi Nagasawa a aplanat scandalul. Şeful căminului m-a chemat să-mi atragă atenţia să mă comport civilizat pe viitor. Din momentul acela nu m-am mai simţit bine în cămin.

  A venit primăvara, anul şcolar s-a terminat12, dar, din păcate, am pierdut câteva credite, iar rezultatele mele nu au fost prea grozave: majoritatea de C şi D, doar câţiva B13. Naoko a obţinut note mult mai bune şi nu a ratat nici un examen, intrând cu brio în anul II. S-a dus un an…

  Pe la jumătatea lunii aprilie, Naoko a împlinit douăzeci de ani. Eu eram născut în noiembrie, aşa că ea era cu şapte luni mai mare decât mine. Mi se părea ciudat că Naoko împlineşte douăzeci de ani, vârsta aceasta nu-mi spunea nimic. Eu aveam senzaţia că şi pentru Naoko, şi pentru mine, ar fi fost mai bine să ne întoarcem la perioada dintre optsprezece şi nouăsprezece ani. După optsprezece ani veneau nouăsprezece ani şi după nouăsprezece ar fi trebuit să vină iar optsprezece… aşa mi-ar fi plăcut, dar Naoko a împlinit douăzeci. Ce să-i faci? Şi eu voi împlini douăzeci la toamnă. Doar Kizuki rămânea la vârsta de şaptesprezece ani.

  De ziua lui Naoko a plouat. După ore, am cumpărat un tort de la o cofetărie din apropierea facultăţii, m-am urcat în tren şi m-am dus la ea acasă. Pentru că împlinea o vârstă atât de importantă, voiam să o sărbătorim cumva. Probabil că şi eu mi-aş fi dorit acelaşi lucru dacă aş fi fost în locul ei. Era trist să-ţi petreci o asemenea zi de unul singur. Trenul a fost aglomerat şi, pe deasupra, m-a şi zgâlţâit bine, aşa că în momentul în care am ajuns la Naoko, tortul arăta precum vestigiile Coloseumului. Am reuşit totuşi să înfig în el cele douăzeci de lumânări pe care le adusesem, le-am aprins, am tras perdelele, am stins luminile şi atmosfera părea într-adevăr de sărbătoare. Naoko a deschis o sticlă de vin, am băut, am mâncat tort şi am luat o cină frugală.

  — Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi se pare o prostie să împlineşti douăzeci de ani. Eu nu sunt pregătită. Mă simt tare ciudat… de parcă m-ar împinge cineva de la spate.

  — Eu mai am şapte luni în faţă, aşa că am timp să mă pregătesc sufleteşte, i-am spus, râzând.

  — Ce norocos eşti! Ai doar nouăsprezece ani, zise Naoko cu oarecare regret în glas.

  În timpul cinei i-am povestit lui Naoko despre noul pulover al Cavaleristului. Până atunci avusese doar unul bleumarin, de uniformă. Era un mare eveniment că şi-a cumpărat pulover nou. Puloverul în sine era frumos, roşu cu negru, cu o căprioară tricotată pe piept, dar pe el arăta ciudat şi toată lumea pufnea în râs când îl vedea îmbrăcat astfel. El nu înţelegea de ce râde lumea de el.

  — Wa-wat-watanabe, de ce râd toţi de mine? Am ceva ciudat? Am vreun semn pe frunte? mă întrebă el, când s-a nimerit să stea lângă mine la cantină.

  — Nu, nu ai nimic, i-am răspuns, făcând eforturi să nu izbucnesc în râs. Ce pulover frumos ţi-ai luat!

  — Mulţumesc, spuse el, cu un zâmbet satisfăcut pe chip.

  Lui Naoko i-a plăcut povestea.

  — Trebuie să-l cunosc şi eu, să-l întâlnesc măcar o dată, zise ea.

  — Imposibil, i-am răspuns. Nu o să te poţi stăpâni să nu râzi.

  — Crezi?

  — Pun pariu. Eu îl văd în fiecare zi şi tot îmi e greu uneori să mă abţin.

  După ce-am terminat de mâncat, am strâns masa, ne-am aşezat pe jos, am ascultat muzică şi am băut vinul care mai rămăsese. Ea a băut două pahare până am terminat eu unul.

  Naoko a fost neobişnuit de vorbăreaţă în seara aceea. Mi-a vorbit despre copilăria ei, despre şcoală, despre familie, povestindu-mi totul, până în cele mai mici amănunte. M-a uimit memoria ei. Am stat şi am ascultat, cu senzaţia că ceva nu e totuşi în regulă în felul în care povesteşte. Totul mi s-a părut ciudat, parcă nenatural. Fiecare poveste urma un fir aparte, dar legătura cu următoarea era ciudată. Istorioara A devenea pe nesimţite B, iar B se transforma în C şi a continuat în felul acesta la nesfârşit. La început, am aprobat-o din cap sau mârâiam ceva, dar până la urmă am renunţat. Am pus o placă la pick-up, s-a terminat, am ridicat acul, am pus alta şi când s-au terminat toate, am luat-o de la capăt. Avea doar şase discuri în total. Ciclul a început cu Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band şi s-a sfârşit cu Waltz for Debbie al lui Bill Evans. Ploaia bătea în fereastră. Timpul trecea greu. Naoko continua să vorbească de una singură.

  Nenatural în felul de a vorbi al lui Naoko era faptul că îşi căuta cu grijă cuvintele ca să evite anumite lucruri sau nume. Unul dintre acestea era, bineînţeles, Kizuki. Dar nu numai el. Cu toate că-mi era clar că e hotărâtă să ocolească unele subiecte, vorbea neîncetat, povestind lucruri plicticoase. Nu o mai auzisem niciodată vorbind cu atâta foc, aşa că am lăsat-o să vorbească.

  Când am văzut că s-a făcut ora unsprezece, am început să dau semne de plecare. Naoko vorbise fără încetare timp de patru ore. Îmi era teamă că o să pierd ultimul tren şi nu primisem bilet de voie ca să lipsesc peste noapte. Am profitat