— Sigi, e atât de frig afară că am făcut o supă fierbinte. Este ce vă trebuie la amândoi.

  Freud îi luă tava.

  — Numai două farfurii? Tu nu mănânci?

  — Când Josef spune că vrea să mănânce în birou, asta înseamnă de obicei că vrea să-ţi vorbească între patru ochi.

  — Mathilde, obiectă Breuer, n-am spus asta. Sâg o să înceteze să mai vină aici dacă nu va avea compania ta la cină.

  — Nu, sunt obosită, iar voi doi n-aţi apucat să staţi singuri săptămâna asta.

  Când trecură prin coridorul lung, Freud intră în camera copiilor să-i sărute înainte de culcare; scăpă de insistenţele lor de a le spune o poveste promiţându-le să le spună două poveşti la următoarea lui vizită. Se duse apoi după Breuer în birou, o cameră cu pereţii întunecaţi, cu o fereastră mare, centrală, cu draperii din catifea maro. în partea de jos a ferestrei, între geamul dinăuntru şi cel din afară, erau îngrămădite perne, pentru a împiedica pătrunderea frigului.

  În faţa ferestrei se afla un birou masiv din lemn de nuc pe care zăceau cărţi deschise, unele peste altele. Pe podea era un covor Kashan gros cu model floral în albastru şi ivoire, şi trei dintre pereţi erau acoperiţi de jos până sus cu rafturi încărcate de cărţi cu coperte grele din piele de culori închise. într-un colţ îndepărtat al camerei, pe o măsuţă Biedermeier cu picioare subţiri, în spirală, negru cu auriu, Louis pusese deja nişte friptură rece de pui, salată de varză, seminţe de chimen, smântâna, nişte saleuri cu chimen şi apă minerală. Mathilde luă farfuriile cu supă de pe tava pe care o ducea Freud, le puse pe masă şi se pregăti să plece.

  Breuer, conştient de prezenţa lui Freud, întinse mâna şi o puse pe braţul ei.

  — Mai rămâi. Sâg şi cu mine nu avem secrete faţă de tine.

  — Am mâncat deja ceva cu copiii. Vă descurcaţi voi şi fără mine.

  — Mathilde – Breuer încearcă să adopte un ton degajat – spui că nu mă vezi destul. Şi totuşi, sunt aici, iar tu mă părăseşti.

  Dar ea scutură din cap.

  — Mă întorc în curând cu nişte ştrudele.

  Breuer u aruncă lui Freud o privire rugătoare, care vroia să spună: „Ce-aş mai putea face?" O clipă mai târziu, pe când Mathilde închidea uşa în urma ei, îi observă privirea semnificativă către Freud, ca şi când ar fi spus: „Vezi ce s-a ales din viaţa noastră împreună?" Pentru prima dată, Breuer îşi dădu seama de rolul stânjenitor şi delicat în care fusese pus tânărul său prieten: de a fi confidentul ambilor membri ai unui cuplu destrămat!

  În timp ce mâncau în tăcere, Breuer observă cum privirile lui Freud se plimbau peste rafturile cu cărţi.

  — Să las un raft liber pentru viitoarele tale cărţi, Sâg?

  — Cât aş vrea! Dar nu în deceniul acesta, Josef. N-am timp nici să mă gândesc. Singurul lucru pe care l-a scris vreodată un stagiar la Spitalul General din Viena este o ilustrată. Nu, nu mă gândeam să scriu, ci să citesc aceste cărţi.» Oh, munca nesfârşită a intelectualului – turnând toată ştiinţa asta în creier printr-o deschidere de trei milimetri în iris.

  Breuer zâmbi.

  — O imagine minunată! Schopenhauer şi Spinoza distilaţi, condensaţi şi strecuraţi prin pupilă, de-a lungul nervului optic şi direct în lobii noştri occipitali. Mi-ar plăcea să pot mânca cu ochii – sunt şi prea obosit acum pentru a citi ceva serios.

  — Şi puiul tău de somn? întrebă Freud. Ce s-a întâm-plat cu el? Am crezut că vrei să te culci înainte de cină.

  — Nu mai pot să aţipesc. Cred că sunt prea obosit ca să dorm. Acelaşi coşmar m-a trezit iarăşi în mijlocul nopţii – cel despre cădere.

  — Mai spune-mi o dată exact, Josef, cum era?

  — E la fel de fiecare dată.

  Breuer dădu pe gât un pahar întreg de apă minerală, lăsă jos furculiţa şi se lăsă pe spătar pentru o mai bună digestie.

  — Şi e foarte clar – cred că l-am avut de zece ori în ultimul an. Mai înfâi simt pământul cutremurându-se. Mi-e frică şi ies afară s-o caut.

  Se gândi o clipă, încercând să-şi aducă aminte cum descrisese visul înainte. O căuta întotdeauna pe Bertha, dar erau nişte limite până la care dorea să i se dezvăluie lui Freud. Nu numai că era jenat de faptul că se îndrăgostise de Bertha, dar nu vedea nici un motiv pentru a complica relaţia lui Freud cu Mathilde spunându-i lucruri pe care ar fi fost constrâns să le ţină secrete faţă de ea.

  — .să caut pe cineva. Pământul de sub picioarele mele începe să se lichefieze, ca nisipurile mişcătoare. Mă afund încet în pământ şi cad patruzeci de metri – exact atât. Apoi ajung pe o lespede mare. Scrie ceva pe lespede, încerc să descifrez, dar nu pot.

  — Ce vis incitant, Josef. De un lucru sunt sigur: cheia către sensul lui este acea inscripţie indescifrabilă de pe lespede.

  — Dacă, într-adevăr, visul are vreaun sens.

  — Trebuie să aibă, Josef. Acelaşi vis, de zece ori? Doar n-ai admite ca somnul să-ţi fie tulburat de ceva banal! Cealaltă parte care mă interesează sunt cei patruzeci de metri. Cum ai ştiut că erau exact atâţia?

  — O ştiu – dar nu ştiu cum de o ştiu.

  Freud, care-şi golise farfuria repede, ca de obicei, înghiţi ultima îmbucătură şi spuse:

  — Sunt sigur că cifra este exactă. La urma urmei, tu ai proiectat visul! Ştii, Josef, colecţionez în continuare vise şi cred tot mai mult că cifrele precise în vise au întotdeauna -o semnificaţie reală. Am un exemplu nou despre care nu cred că ţi-am povestit. Săptămâna trecută am dat o masă pentru Isaac Schonberg, un prieten de-al tatălui meu.

  — îl cunosc. Nu fiul lui,